vineri, 20 noiembrie 2009

"Mioriţa" - o temă falsă, o manipulare istorică

“Scoateţi Mioriţa de pe drapel!” – spunea, într-o emisiune tv, Florin Chilian. Avea şi nu avea dreptate. Mai mult n-avea. De ce? Şi el, şi Nicu Covaci, ca şi alţii mai mărunţi, sunt victimele unei colosale manipulări istorice, denumită - ba chiar “branduită” în acest sens - fatalism mioritic. O formidabilă demonstraţie de iluzionism, făcută cu toate obiectele la vedere (fără “preparaţie”, cum ar spune Iosefini), dar în care privitorul vede ce-i arată iluzionistul.
Cică blestemul naţiei noastre e filosofia acestei minunate balade. Fals! Ar fi bine să fie aşa - din motivele pe care am să le prezint - dar nu e aşa! În Mioriţa nu se scrie sau nu se spune nimic din ceea ce i se atribuie. Ciobanul nu se lasă ucis de confraţi decât în minţile noastre manipulate. În graba lecturii, uităm să citim un vers de o importanţă fundamentală: “ŞI DE-A FI SĂ MOR”…
Să recitim povestea, care e foarte simplă şi foarte explicită din punct de vedere epic…
Aflăm din primele şase versuri că trei ciobani se “deplasau” cu turmele “pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”. Ni se spune apoi cine sunt ciobanii: “Unu-i Moldovan,/ Unu-i Ungurean/ Şi unu-i Vrâncean”. Urmează conflictul:
„Iar cel Ungurean,
Şi cu cel Vrâncean,
Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare
Pe cel Moldovan,
Că-i mai ortoman
Ş'are oi mai multe,
Mândre şi cornute,
Şi cai învăţaţi
Şi câni mai bărbaţi!”...

Să facem un stop cadru! Aşadar, ciobanul Moldovan e mai „ortoman” şi „are oi mai multe, mândre şi cornute”. Se presupune aşadar că era un om gospodar, deci activ, practic, concret, unul care făcea „zootehnie” performantă în aceleaşi condiţii cu ceilalţi doi. Subliniez: performaţele lui „ciobăneşti” erau aici, pe pământ, nu în plan metafizic. Era, cu alte cuvinte, cel mai „şmecher”! Aşa cum se întâmplă în viaţă (şi în filmele cu personaje pozitive şi negative), prosperitatea Moldovanului generează în ceilalţi doi sentimentul omenesc numit invidie. Incapabili să fie la fel de „şmecheri”, aceştia nu pot rezista „concurenţei” decât eliminându-l, ceea ce se şi hotărăsc să facă:
„Mări se vorbiră,
Ei se sfătuiră
Pe l'apus de soare
Ca să mi-l omoare”...

Abia aici apare în ecuaţie mitologicul, intervenţia divină. Prin vocea oii, care i se adresează direct, avertizându-l:
„Stăpâne, stăpâne,
Îţi cheamă ş'un câne,
Cel mai bărbătesc
Şi cel mai frăţesc,
Că l'apus de soare”...
etc.
Iar ciobanul care, cunoscând limba „fiarelor”, avea, se vede treaba, ceva abilităţi transcendentale, o aude, o înţelege şi-i spune:
„Oiţă bârsană,
De eşti năzdrăvană
ŞI DE-A FI SĂ MOR
În câmp de mohor,
Să spui lui Vrâncean
Şi lui Ungurean...”

Aici se află cheia întregii mistificări. Versul “ŞI DE-A FI SĂ MOR” a fost omis, fie din prostie, fie din neatenţie, fie cu intenţie, în toate exegezele despre fatalismul mioritic al naţiei. Fatalism care a fost virat, prin interpretare şi inducţie, spre obedienţă, spre lipsa de coloană vertebrală a ciobanului (şi a noastră, prin extensie istorică). O fi adevărată lipsa de coloană vertebrală în ceea ce ne priveşte, dar asta n-are legătură cu Mioriţa. Modelul propus de baladă e cu totul altul, e invers!
Mioriţa este un testament. Într-un testament i se spune legatarului (oiţei bârsane, în cazul de faţă) ce să facă în caz că el va muri. Dar nu e testamentul unuia care se va lăsa ucis, e testamentul unui bărbat care pleacă la luptă. Spun asta pentru că e puţin probabil ca un individ care şi-a dovedit calităţile practice, luptându-se să fie cel mai bun pe domeniul lui de referinţă (cel mai “ortoman”), să fie dispus a ceda totul pentru o supoziţie postconcepută în secolul XX. E ilogic. Dacă acest lucru ar fi fost exprimat în textul baladei, era altceva. Dar NU A FOST EXPRIMAT nimic în acest sens! Scrie doar atât: “şi de-a fi să mor”. Unde scrie că n-a luptat? Nu scrie. Ba chiar există variante ale Mioriţei - mai rudimentare ca expresie artistică - în care ciobanul chiar luptă şi chiar îi învinge pe ceilalţi doi. În forma de faţă, esenţializată, Mioriţa este un testament. Într-un testament ţi se spune ce să faci “după”, nu “înainte de”. Şi dacă tot e să interpretăm, propun următoarea întrebare: ce motive ar fi avut ciobanul să nu lupte pentru a-şi apăra averea, de vreme ce s-a luptat ca s-o facă? Motivul, dacă există, e în mentalitatea sau în laşitatea noastră. Preferăm să aruncăm pe seama unei fatalităţi istorice propria blazare sau neputinţă, ca să scăpăm de responsabilitatea morală a faptului. Şi l-am transformat pe cioban într-un fel de “acarul Păun” al vinovăţiei noastre. În fapt, ciobanul din Mioriţa nu numai că nu se lasă doborât, dar nu acceptă nici moartea ca pe o înfrângere! O transformă în nuntă cosmică şi ne-o livrează ca model. Iar noi – ce-am înţeles? Că s-a lăsat omorât. De unde, până unde? El este învingătorul absolut, nu învinsul absolut. Chiar dacă e bătut, nu e învins. Nici în viaţă, nici în moarte.
Mioriţa nu e un model fatalist. Nu e nici măcar un paradox. Paradoxali suntem noi, care înţelegem lucrurile cele mai elementare pe dos. Şi astfel, prin înlocuirea Mioriţei cu o clonă obţinută în laborator şi botezată cu numele originalului, s-a ajuns la confecţionarea unei întregi paradigme a obedienţei. Din cauza acestei mistificări (substituiri), am început să urâm Mioriţa, ale cărei sensuri şi semnificaţii ne scapă. Am ajuns să ne fie ruşine cu cea mai virilă, cea mai profundă şi cea mai complexă baladă a noastră. Şi una dintre cele mai frumoase din lume…
În consecinţă, aş relua mesajul lui Florin Chilian în următoarea formulă: “Daţi jos de pe drapel clona Mioriţei şi puneţi originalul!”

Citeste si pe CERTITUDINEA

miercuri, 11 noiembrie 2009

PREA MICI PENTRU UN ACTOR ATÂT DE MARE


M-aş fi bucurat să fie una dintre glumele lui monumentale în care, după ce toată presa i-a făcut ferparul şi parastasul cu o necuviincioasă grabă, va apărea brusc după un paravan şi ne va spune râzând: “Ţară de biciclişti!”... Sau: “Vă e milă? V-am luat banii!”... N-a fost aşa. Am sperat că acest lucru este totuşi posibil atunci când, după ce am întrebat-o, temător: “E chiar atât de grav, doamnă?”, Gabriela Dinică mi-a răspuns, cu o voce obosită: “Da, e grav. Dar nici douăzeci la sută din ce se spune la televizor”. Profesorul Beuran mi-a spus şi el, în urmă cu o săptămână, că sunt unele semne de ameliorare. Au fost, într-adevăr, dar pentru puţin timp... Malraux scria că cel mai cumplit lucru în moarte e faptul că face irevocabil tot ceea ce a precedat-o. O vorbă rea sau un gând urât pe care l-ai adresat celui care nu mai este – sau un cuvânt bun pe care ai amânat să i-l spui - devin, prin moarte, iremediabile, definitive. Mă gândesc că, în această perspectivă, sunt oarecum norocos. Ultimul lucru pe care l-am scris despre marele actor este destul de îndepărtat (în 2007, când a fost nominalizat la “10 pentru România”), dar mă scuteşte de o remuşcare mai mare – aceea de a nu fi mărturisit la timp despre el. Cu stânjeneala de a mă alătura inevitabil corului de bocitoare al presei, reiau aici - ca pe o formă de priveghi - acea mărturisire. Cu aceleaşi cuvinte, la acelaşi timp prezent al relatării şi cu aceeaşi amărăciune a unei culpe colective, devenită de-acum irevocabilă...

Gheorghe Dinică este actorul român cu cel mai bogat palmares cinematografic (peste 90 de filme), dar cu cele mai puţine roluri principale. Cu excepţia filmelor “Patul conjugal” şi “Cuibul Salamandrelor”, nu a fost distribuit decât în roluri secundare. Nici măcar în filmul lui Blaier, “Prin cenuşa imperiului”, cu care a câştigat, la Karlovy Vary, în 1976, premiul pentru cel mai bun actor, nu a avut rolul principal, acesta fiindu-i atribuit lui Gabriel Oseciuc. O neglijenţă istorică din partea regizorilor români – s-ar putea zice - pe care actorul s-a “răzbunat” profesional, prin încărcătura colosală dată micilor partituri. Critica l-a comparat cu Robert de Niro, dar proeminenţa cu care o simplă trecere a sa prin cadru devine memorabilă îl apropie mai degrabă de Anthony Quinn. Poţi uita orice dintr-un film în care joacă el, acţiunea, muzica, toate celelalte personaje, dar niciodată pe Gheorghe Dinică. Este titularul unor replici care s-au folclorizat şi protagonistul unor întâmplări care l-au transformat în personaj de anecdote. Cel mai cald, mai cuprinzător şi mai pregnant portret i l-a făcut omul cel mai apropiat lui, soţia sa Gabriela: “Este extraordinar de modest şi timid. Este foarte curat. E săritor. Nu e zâzanist şi nu suportă bârfele. Cu excepţia oamenilor politici, n-a vorbit niciodată de rău pe cineva, chiar dacă acel cineva i-a făcut rău sau doar l-a supărat”.
Respectul pe care publicul îl are faţă de Gheorghe Dinică este uriaş şi necondiţionat. Poate pentru că ne simţim cu toţii prea mici pentru un actor atât de mare.
(MIRON MANEGA)

Citeste si in CERTITUDINEA

luni, 9 noiembrie 2009

TĂBLIŢELE DE LA TĂRTĂRIA: Cea mai veche scriere de pe Pământ

















În 1961, în localitatea Tărtăria din judeţul Alba, arheologul român Nicolae Vlasa făcea o descoperire epocală, recunoscută de străini, dar negată de unii istorici din România. E vorba de trei plăcuţe de lut ars, inscripţionate cu o scriere pictografică asemănătoare cu cea sumeriană, dar mult mai veche. În 2003, la iniţiativa lui Napoleon Savescu, fondator şi preşedinte al "Dacia Revival International Society of New York", a fost ridicat la Tărtăria un monument închinat primului mesaj scris din istoria omenirii.

Celebrele inscripţii de la Djemer-Nasr, Kis şi Uruk, de la Sumer, care-i determinaseră pe istorici să considere scrierea sumeriană drept cea mai veche de pe pământ, erau datate pe la 3300 i.H. Plăcuţele de lut ars descoperite de Nicolae Vlasa la Tartaria, au fost datate, la rândul lor, prin metoda cercetării cu carbon radioactiv, la o vechime de aproximativ 7000 de ani, deci cu peste un mileniu mai “bătrâne” decât cele de la Sumer.
Unii dintre istoricii români s-au aratat destul de sceptici în faţa acestei descoperiri, avansând teoria puerilă că plăcuţele au fost aduse în traistă de un negustor din Sumer! Alţii, mai serioşi, au tratat descoperirea cu toată responsabilitatea şi au ajuns la o concluzie stupefiantă: sumerienii au ajuns în Mesopotamia, migrând de pe teritoriul vechii Dacii şi ducând cu ei o scriere deja cunoscută. Iar cercetatoarea Maria Gimbutas din Statele Unite ale Americii consideră că spaţiul carpato-danubiano-balcano-pontic este leagănul culturii europene.

Geto-dacii din Mesopotamia

Marile migraţii s-au produs încă din mileniul IV i.H. "Potrivit opiniei generale, sumerienii au venit în Sumer aproximativ pe la jumătatea mileniului IV... În general, există o concordanţă de opinii privind faptul că sumerienii au venit din ţinuturi muntoase. Potrivit religiei pe care şi-au adus-o din ţara de origine, zeii lor sălăşluiau în vârful munţilor, iar dacă în noua lor ţară nu au găsit munţi, ei au ridicat zeilor temple în formă de munţi artificiali - ziguratele" – scria V. Zamarowsky în celebra sa carte "La început a fost Sumerul". În continuarea acestei idei, istoricul rus N. Jirov declara în revista Znanie Sila (1971) că sumerienii au migrat din zona peninsulei balcanice (Geto-Dacia). Sumerienii au migrat cu tot cu calendar. Dar, pentru că acesta nu se mai potrivea la mărimea zilelor şi nopţilor de pe latitudinea lor, l-au schimbat. Acelaşi argument a fost folosit şi de astronomul polonez Ludwig Zaidler în cartea "Istoria ceasurilor", pentru a demonstra migraţia sumeriană din zona carpatică. N. Jirov mai sublinia faptul că limba sumeriană era total diferită de cele ale vecinilor semiţi, iar scrierile lor plasau originea strămoşilor într-o ţară montană sau submontană. Datările cu carbon radioactiv realizate de savantul american Marija Gimbutas (care stabiliseră că tăbliţele carpatice sunt mai vechi cu peste un mileniu decât cele din Sumer), au fost confirmate în anul 1972 şi de academicianul bulgar Vladimir I.Georgiev.

Scrierea gotică – “furată” de la geţi

Savantul belgian Bonaventura Vulcanius Brugensis analizează în cartea sa „Despre literele şi limba geţilor sau a goţilor", publicată în 1957 la Lyon, mai multe alfabete aşa-zis gotice prin comparaţie cu cel getic primitiv. El mărturiseşte că s-a inspirat din lucrarea arhiepiscopului de Uppsala, Joannes Magnus Gothus, intitulată „Istoria tuturor regilor goţi şi finlandezi" (publicată la Roma în 1554), în care se prezenta pentru prima dată alfabetul getic. În această lucrare, Joannes Magnus Gothus demonstra că episcopul Wulfila (303-383 d. H.) inventase alfabetul gotic inspirându-se din cel getic. În acest alfabet (gotic), considerat a fi cel mai nou din acea vreme, Wulfila a tradus Biblia, cunoscută sub numele de Codex Argenteus. Atât Vulcanius Brugensis, cât şi Joannes Magnus au avut la dispoziţie surse antice şi medievale foarte rare şi de o valoare inestimabilă, care astăzi nu mai sunt disponibile. Printre acestea se numără şi discursurile lui Cato cel Bătrân (234-149 i. H.), din care citează: „… faptele de vitejie ale geţilor fuseseră cântate de poeţii lor, acompaniaţi la flaut, cu mult înainte de întemeierea Romei...". Şi nu numai Cato cel Bătrân, ci şi poetul erudit Publius Ovidius Naso (43 i. H. -17d. H) est martori autentic. Timp de 10 ani a trăit exilat printre geţii din nordul Imperiului Roman, le-a învăţat limba, ba chiar a scris în limba getă şi sarmată mai multe poeme, din care ne-a parvenit unul păstrat în Pontica, în rezumat. În mod surprinzător, cei care au susţinut cel mai mult ideea că Tăbliţele de la Tărtăria reprezintă primul alfabet al omenirii nu au fost oamenii de ştiinţă români, ci străinii. La Tărtăria nu s-au mai făcut săpături din anul descoperirii enigmaticelor plăcuţe. Acestea sunt depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj. Peste semnificaţia lor istorică şi ştiinţifică s-a aşternut, în toţi aceşti ani, un misterios val de tăcere. Din fericire, în ultimii ani, câţiva cercetători încearcă din nou să readucă la lumină adevărul despre trecut, repunând în discuţie valoarea inestimabilă a Tăbliţelor de la Tărtăria.

Descifrarea

Specialiştii susţin că ceea ce este caracteristic acestor plăcuţe este o identitate comună, cunoscută sub denumirea de Cultură Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.), râspandită în ţara noastră (în Banat şi Oltenia), în sudul Serbiei, sud-estul Ungariei şi nord-vestul Bulgariei. S-a ajuns la concluzia că cel mai vechi texte din lume (cele de pe plăcuţele de la Tărtăria), descifrate deja, ar suna astfel: BAB-SARRU/RABU-DU-KI-USU-EN/ZU- GIRA-PATESI-III-BANSUR-MU-NANNAR-RABU/ZU-II-DINGIR-II-DINGIRANA" şi se traduce prin: "Poarta de acces a marelui rege care conduce cele patru districte ale ţării puternicilor zei ai Lunei şi Focului, a prinţilor care slujesc masa mare pentru jerfele închinate triadei sacre (AN, ENKI, ENLIL-I) şi renumitului zeu al Lunii de nord, cel care face să prospere mâncarea şi băutura, după dispariţia celor doi zei şi două zeiţe (Igigi)"

Cultura Turdaş-Vinca

Localitatea Tărtăria (com.Salişte, jud.Alba) de la poalele versantului nordic al Munţilor Sureanu, e situată pe cursul mijlociu al râului Mureş, la 50 km N-E de Peştera Bordu Mare (unde s-au găsit fragmente osteologice ale omului de Neanderthal), la 40 km.N-E de Peştera Cioclovina (care adăpostea fragmente osteologice ale Omului de Cromagnon). Mai exact, în apropiere de străvechea aşezare Turdaş, situată la 12 km.S-V de Tărtăria. Aici, la Turdaş, săpăturile arheologice din anii 1895 şi 1910 au scos la iveală vatra unei aşezări cu materiale specifice asemănătoare celor de la Tărtăria. La Daia Română, de pildă, s-a găsit un vas cilindric a cărui vechime este anterioară cilindrilor-sigilii din Sumer). Caracteristicile materialelor descoperite în aceste staţiuni au determinat specialiştii să-i creeze o identitate proprie, sub denumirea de Cultura Turdaş-Vinca (4500-3700 i.H.).

(Compilaţie de Miron Manega. Bibliografie: Magazin istoric, Flacara, Dacia, Gardianul, Jurnalul National)

Vezi si site-ul CERTITUDINEA

vineri, 2 octombrie 2009

EMINESCU, EDITOR COORDONATOR AL UNEI PUBLICAŢII ONLINE

Acest text face vorbire de o iniţiativă culturală îndrăzneaţă şi dificilă care poate fi, în cazul reuşitei, un demers de importanţă naţională. E vorba de o pubicaţie online numită CERTITUDINEA, realizată de subsemnatul. Această publicaţie are în plus, faţă de orice altă iniţiativă culturală, faptul că membrii colegiului de redacţie sunt următorii: Mihai Eminescu (coordonator editorial şi moral), I.L. Caragiale, Carmen Sylva, Nicolae Ionescu, Nicolae Iorga, Pamfil Şeicaru şi Cezar Ivănescu. Mai figurează, în calitate de simpli colaboratori, Ciprian Chirvasiu, Dan Puric, Dorel Vişan, Ion. C. Rogojanu, Laurian Stănchescu, Marius Dumitru, Mircea Coloşenco, Miron Manega şi Stela Covaci. Lista acestora din urmă se poate îmbogăţi cu toţi cei care au capacitatea, curajul, încrederea şi responsabilitatea de a subscrie acestui proiect. Principiile de bază ale proiectului cultural “Certitudinea” sunt expuse în cuvântul de prezentare (care este postat şi pe www.certitudinea.ro ):

PREDOSLOVIE FOR READERSHIP
Hi, people! Hi, friends! Aşa ar trebui să începem, ca să fim trendy, adică în rezonanţă cu contextul online. Dar cum acest context e unul de forţă majoră (ceva între primul şi al doilea sistem de semnalizare), ne-am gândit să-l “updatăm” un pic, cu un demers în limba maternă. Cu alte cuvinte, vom respecta regulile jocului, dar în legea noastră. Aşadar…
Există încă un popor român din care noi, cei care am pornit acest proiect, nu ne ruşinăm să afirmăm că facem parte. De aceea colegiul redacţional este alcătuit dintr-o echipă de profesionişti atemporali, prin urmare prezenţi (Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Carmen Sylva, Nicolae Iorga, Pamfil Şeicaru, Cezar Ivănescu). Contemporaneitatea lor nu mai trebuie demonstrată, a făcut-o deja istoria. Noi doar o vom ilustra. Suntem, aşadar, o echipă mare şi actuală, din care fac parte atât cei care întâmplător nu mai sunt, cât şi cei trăitori care au apucat să fie, precum şi cei care îşi caută corect matca identităţii prin cultură.
Vrem să arătăm că realitatea românească profundă - aceea a preocupărilor, aşteptărilor şi deşteptărilor - este cu totul alta decât ceea ce ni se prezintă în ziare şi la televizor. Aceea este o realitate de nişă, periferică chiar, în niciun caz definitorie. Definitoriu este sistemul de valori care a generat tot ce avem mai bun în cultură. Mai vrem să arătăm că acest sistem de valori, corect abordat şi dimensionat, are şi target, şi audienţă. Şi mai vrem să creăm o platformă de vizibilitate publică tuturor celor care au ceva important şi coerent de rostit în urgisita cultură română.
SALONUL REFUZAŢILOR, componentă importantă a platformei culturale CERTITUDINEA, este un concept care ilustrează transfigurarea refuzului în afirmaţie, a insultei în titlu nobiliar. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pictorii nonconformişti care aveau să dea tonul în arta modernă, nu erau lăsaţi să expună alături de “vedetele” picturii academiste de la Paris. Erau toleraţi într-o hală care purta denumirea “salonul refuzaţilor”. Într-un sens mai larg, aşa stau lucrurile şi în cultura română: e refuzată. Atât în ţară, cât şi la export. Mai grav este însă că nimeni nu face nimic. Nimeni - adică acea intelectualitate obişnuită să i se dea. A devenit o boală, un sindrom, să te plângi de nimicnicia poporului tău şi, de pe această poziţie, să deplângi şi soarta culturii. E mai comod, în ultimă instanţă, să te complaci în blazare, să justifici propria neputinţă prin moştenirea unei fatalităţi istorice…
Avem multe dileme şi puţine certitudini. Puţine, dar majore: Dumnezeu, naţiunea, părinţii, copiii, limba română, istoria şi Mihai Eminescu. Pe baza lor, putem dezvolta şi completa alte certitudini, cum ar fi cultura şi civilizaţia. Platforma culturală CERTITUDINEA reprezintă o opoziţie dar, mai ales, o poziţie foarte clară. Este reacţia afirmativă la paradigma dilemei. Toţi cei care au contribuit la construcţia sau apărarea spiritualităţii noastre, toţi cei care încearcă încă să o facă, sunt prietenii şi partenerii acestei platforme. CERTITUDINEA este opusul dilemei, care nu e nici afirmaţie, nici negaţie. CERTITUDINEA este o afirmaţie.
EDITORIALELE D-LUI EMINESCU. Articolele de fond ale acestei publicaţii online vor fi semnate de Mihai Eminescu. Am îndrăznit această “resetare” istorică împotriva vocilor, din ce în ce mai vehemente, care afirmă că Eminescu este un produs expirat. A devenit chiar o modă să spui că Mihai Eminescu nu mai este la modă.
Am mai vrut să arătăm, prin acest demers, că Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi un mare jurnalist (cel mai mare) şi, în această calitate, primul analist economic şi politic din istoria României. “Diagnosticele”, avertismentele, analizele şi soluţiile sale, bazate pe o profundă cunoaştere a realităţilor româneşti, a istoriei şi a contextului european, sunt valabile şi astăzi. Citindu-i textele publicistice, ai senzaţia halucinantă că sunt scrise aici şi acum.
Emil Cioran, gânditorul care şi-a renegat neamul şi istoria în termenii cei mai severi cu putinţă, de Eminescu nu s-a putut atinge. Nu l-a înţeles, dar nu a putut să ridice cuvântul împotriva lui. Mai mult, acest denigrator genial a făcut, în faţa lui Eminescu, cea mai smerită reverenţă din literatură română: “Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul e aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet.” (Emil Cioran – “Schimbarea la faţă a României”)
Mihai Eminescu nu a fost doar editorialistul de la Timpul, ci şi cea mai puternică voce a timpului. Altfel, este aproape inexplicabil ca un amărât de gazetar dintr-o ţară aflată la intersecţia marilor interese geo-politice să fie urmărit de serviciile secrete a trei imperii (austro-ungar, ţarist şi otoman). Informaţiile acestea, deşi sunt publice, nu sunt cunoscute. Pentru că, vorba bibliofilului Ion C. Rogojanu, “Eminescu e mai mult citat decât citit”.
Mihai Eminescu a fost, dincolo de toate acestea la un loc şi de fiecare în parte, o CONŞTIINŢĂ. De aceea nu ne vom ruşina să-i recunoaştem eminenţa şi preeminenţa spirituală, să-l onorăm ca model tutelar şi să-l apărăm prin chiar textele sale publicistice, scrise la vremea aceea, pentru vremea de acum.
Editorialele D-lui Eminescu din “CERTITUDINEA” vor fi fragmente din articolele sale apărute în Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1869-1877), colecţia ziarului Timpul (1877-1883), România Liberă şi din manuscrise publicate postum.
MIRON MANEGA - Ispravnic de concept

sâmbătă, 12 septembrie 2009

vineri, 4 septembrie 2009

PSEUDO-SPECIALIŞTI, PSEUDO-FALSURI ŞI “POVESTEA PORCULUI”







George Bernard Shaw spunea că nimeni nu poate fi specialist pur, fără a fi idiot în sensul strict al cuvântului. Afirmaţia, cu toată plasticitatea ei, este discutabilă, dar ofertantă în perspectiva unui viitor subiect. Un alt aspect al problemei este cel referitor la impostura în materie de specialişti, aspect care a ieşit la iveală în urma ultimelor licitaţii cu obiecte de artă. Nu ştim ce părere ar fi avut Bernard Shaw despre această problemă, dar credem că se impune cu necesitate existenţa unor specialişti în materie de… specialişti. Eventual o facultate de experţi…
Miron Manega

Căldura insuportabilă a verii menţine, se pare, în actualitate “problema spinoasă a nudurilor” despre care am scris cu ceva timp în urmă în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ. Spun aceasta pentru că, în urma acelui articol, subsemnatul am fost “certat” pe un site de artă de un “semnatar” anonim, în următorii termeni: “Ceea ce nu ştie, sau trece în mod vinovat cu vederea domnul Manega, este faptul că lucrarea de la Goldart este un fals. De ce? Pentru că originalul se află într-una dintre cele mai cunoscute colecţii din ţară, colecţia domnului dr. Ştefan Chicoş. Mai mult, această colecţie este expusă la Muzeul de Artă Vizuală din Galaţi. Mi se pare jenantă această dezinformare din partea unui jurnalist de investigaţii!”.

Cine dezinformează?
La scurtă vreme, am primit la redacţie un mail, de data asta semnat, şi încă de un specialist în artă contemporană, după cum se declară. Specialistul se numeşte Maria Valentina Iancu şi este curator la departamentul de artă românească modernă al Muzeului Naţional de Artă. Iată ce-mi scrie doamna sau domnişoara curator: “Ca jurnalist de investigaţie, a face nişte afirmaţii în necunoştiinţă de cauză poate se cheamă dezinformare! Dar, în mod normal, înainte să faci o analiză, documentezi puţin problema. Şi de data asta problema este cât se poate de clară. Ca specialist în arta românească modernă, deşi nu am văzut lucrarea pusă în vânzare de Goldart, pot să vă spun că este vorba de un fals. De ce? Pentru că aceeaşi lucrare se afla într-o binecunoscută colecţie din Galaţi, mai precis cea a d-lui dr. Ştefan Chicoş. Nud culcat este una dintre piesele cele mai importante ale colecţiei şi a fost expusă acum câteva luni la Muzeul de Artă din Galaţi”. În finalul scrisorii, specialista în artă contemporană mă iartă pentru incompetenţa profesională, cu condiţia să repar greşala: “Bineînţeles, greşelile poate sunt admisibile şi totdeauna pot fi reparate. Vă consider un jurnalist de calitate, sigurul specializat în ultimii ani în piaţa de artă, de aceea consider că ar trebui să vă reparaţi greşeala (ezit deocamdată să o numesc gafă) şi să fiţi puţin mai atent pe viitor. Nu vă mai avântaţi în subiecte pe care nu le stăpâniţi. În afară de faptul că dezinformaţi necunoscătorii, vă scade credibilitatea!”

Pricina supărării
Mă fac că nu observ identitatea de topică şi retorică a celor două texte, vocabularul şi argumentaţiile comune, şi accept, ca ipoteză de lucru, că e vorba de doi oameni care sunt solidari în aceeaşi prostie. Şi dacă e prostie trebuie, nu-i aşa? – s-o demonstrăm şi s-o corectăm. Cele “două” persoane fac referire la următorul comentariu al subsemnatului, apărut în SĂPTĂMÂNA FINANCIARĂ din 27 iulie: “Nud culcat al lui Camil Ressu, de pildă, era chiar o capodoperă, mult mai aşezată în stil şi mai reprezentativă - după părerea cunoscătorilor - decât
Aişe de la Artmark, care avea trimiteri evidente către pictura lui Dominique Ingres. Şi totuşi Aişe s-a vândut la Artmark cu 160.000 euro, iar Nud culcat de la Goldart nu a fost licitat de nimeni, deşi oferta era aproape un chilipir: 23.600 euro. E adevărat, avea în spate reputaţia celei mai scumpe lucrări vândute în perioada interbelică, faptul că a fost cea mai scumpă achiziţie a lui Iosif Dona, mai scumpă chiar decât Pissaro şi decât Cezanne-ul lui Zambaccian, la care se adaugă expunerea permanentă la Muzeul Naţional de Artă şi prezenţa în zecile de antologii de pictură românească etc.
Pe de altă parte, era o lucrare perfectă, cu o certitudine a autenticităţii aproape fără echivoc. Şi totuşi, nu s-a apropiat nimeni de ea, în ciuda preţului prietenos, uşor sub cota de piaţă a artistului, care se situează în jurul sumei de 30.000 euro… Explicaţii, în contextul prezentat, nu există”.

“Ca specialist în arta contemporană…”
Doamnă/domnişoară curator, deşi eu nu sunt decât un simplu jurnalist care scrie despre ceea ce vede şi înţelege din dinamica cifrelor pe piaţa de artă, îmi permit să mă adresez dumneavoastră cu aceleaşi cuvinte cu care aţi binevoit să mă onoraţi: “nu vă mai avântaţi în subiecte pe care nu le stăpâniţi. În afară de faptul că dezinformaţi necunoscătorii, vă scade credibilitatea”. Păi cum îşi permite un specialist în arta contemporană să spună că un tablou este fals, dacă nu l-a văzut? Vă mai citez o dată: “Ca specialist în arta românească modernă, deşi nu am văzut lucrarea pusă în vânzare de Goldart, pot să vă spun că este vorba de un fals. De ce? Pentru că aceeaşi lucrare se află într-o binecunoscută colecţie din Galaţi, mai precis cea a d-lui dr. Ştefan Chicoş“. Se poate, doamnă/domnişoară curator, să vă susţineţi afirmaţia categorică doar pe o simplă deducţie? Sigur sunteţi specialist?

Care-i falsul?
În altă ordine de idei, n-aţi observat că tablourile sunt diferite? După părerea mea (şi a altor nespecialişti), un falsificator încearcă să facă un tablou identic cu originalul, nu o variantă a aceluiaşi tablou. Variante fac autorii originali. Asta din cultura mea generală…
Cât priveşte documentarea subsemnatului în abordarea unui subiect, nu vă faceţi griji. Bunăoară, în cazul variantelor de care spuneam, informaţiile noastre “pe surse” ne-au relevat faptul că reluarea aceluiaşi motiv în mai multe lucrări ale unui artist este o practică obişnuita şi veche în arta universală. În 2004, de pildă, la New York, casa Christie’s a vândut cu 20 de milioane de dolari un tablou de Monet reprezentând sediul Parlamentului londonez. Acest tablou era una dintre cele 19 variante ale aceluiaşi peisaj, realizate de acelaşi artist. Sau: ştiaţi că Leonardo da Vinci a pictat-o pe Mona Lisa în mai multe variante, inclusiv una nud (iarăşi nud, vara e de vină…) şi că la începutul lunii iunie, anul curent, aceasta din urmă a fost expusă pentru prima dată la Museo Ideale din Toscana? Portretul a aparţinut unchiului lui Napoleon, cardinalul Joseph Fesch (1763-1839) şi a fost ascuns în peretele de lemn al bibliotecii personale a acestuia, unde a fost uitat timp de peste un secol. Fesch achiziţionase „Portretul Mona Lisei, amanta lui Francis I, de Leonardo da Vinci” de la Rospigliosi, un influent membru al aristocraţiei romane, şi a rămas în posesia sa până la moarte. Pictura a fost cumpărată apoi de Napoleon al III-lea, pentru ca, în final, să ajungă în muzeul particular al contelui Giuseppe Primoli, descendent al lui Luciano Bonaparte, unul dintre fraţii lui Napoleon. Conform raţionamentului de specialist al doamnei/domnişoarei curator de la MNAR, unul dintre aceste tablouri este neapărat fals. Care?...

Duplicate româneşti
În privinţa artei româneşti, clasice şi contemporane, situaţia este la fel de concludentă. Ştiţi câte “Care cu boi” a pictat Grigorescu? Sute! Care, dintre cele realizate cu mâna lui, este fals? Sau, mai încoace: Nicolae Dărăscu, Tonitza, Pallady, Petraşcu, Ştefan Dimitrescu, Francisc Şirato, Băncila, Jean Alexandru Steriadi şi mulţi alţii, fie din dorinţa de a repeta o formă plastică reuşită, fie din alte motive, au procedat identitc, reluând cu exactitate motivele sau schimbând detalii mai mult sau mai puţin importante. Iar în cadrul recentei expoziţii “Nicoale Dărăscu – magician al culorii”, de la Muzeul Naţional Cotroceni, unele “Veneţii” sau “Balcicuri” ale sale nu diferă decât în amănunte. Două exemple din această expoziţie atrag în mod special atenţia: tabloul “Case din Iaşi” aparţinând Muzeului de Artă din Timişoara seamănă izbitor cu “Case vechi din Tulcea” de la Muzeul Municipiului Bucureşti. Ele au fost intitulate mai tarziu, de persoane care ignorau evidenţa fundalului identic. Un alt exemplu este “Peisajul cu case din Tulcea”, de la Muzeul de Artă din Craiova, care are un “duplicat” pe aceeaşi simeză, în “Peisaj cu case” de la Muzeul Brukenthal. Diferenţa dintre ele constă în prezenţa discretă a unui măgar în cea de-a doua. Primul este datat 1916, cel de-al doilea 1918. Autorul a repetat primul tablou la interval de doi ani, probabil ca urmare a unei comenzi.

Recurs la poveste
Acestea fiind spuse, eu nu cred, doamnă/domnişoară curator, că sunteţi specialist. Sunteţi doar posesor de diplomă, ceea ce v-a permis să obţineţi un post la MNAR. De altfel, impostura devine aici un fel de circumstanţă atenuantă pentru că, din corelarea unor detalii evidente, pare că susţineţi cauza cuiva. O faceţi însă la modul la care am relatat deja, ceea ce mă legitimează să vă adresez, în final (parafrazând o replică din “Povestea porcului” de Ion Creangă), următoarele cuvinte: dacă v-a învăţat cineva, rău v-a învăţat, iar de-aţi făcut-o din capul dumneavoastră, rău cap aţi avut!

sâmbătă, 22 august 2009

VideoPoezie: DRAGOSTE ÎN BERNĂ




Piesa muzicala de GABRIEL TORA pe versuri de MIRON MANEGA.
Slide-show de Miron Manega.
Fotografii de Aurel Miron Manea, preluate de pe site-ul La vie en gris

duminică, 9 august 2009

VIOLATORII AU ÎNTOTDEAUNA DREPTATE

Scrisoare deschisă către instituţii

Naţiunea română e ca o curcă beată. O spun cu toată responsabilitatea, în urma unei experienţe halucinante pe care o trăiesc punctual şi continuu de mai bine de şase ani. Aparent,urâţenia realităţii care ne înconjoară este atât de de bine articulată, încât pare un sistem organizat de o minte diabolică. Personal cred că e vorba de o mafie a prostiei constituită natural, dar întreţinută cu bani publici. Adică prin instituţiile care trăiesc din impozitele şi taxele noastre. Nu am întâlnit în nicio literatură a lumii oameni care să-şi dea amenzi singuri, care să se fure singuri, care să-şi taie singuri apa caldă, care să încalce legea, nu pentru a câştiga ceva ci, dimpotrivă, pentru a mai pierde ceva, pentru a mai plăti ceva. Şi, ceea ce e mai de neînţeles, pentru a-l plăti în continuare pe cel care-i fură. Şi e vorba nu de nişte adolescenţi imberbi, nici despre bătrâni senili, ci de oameni în toată firea şi în toată puterea, oameni cu familii şi responsabilităţi. Nici Caragiale, nici Kafka, nici Eugen Ionescu nu au avut viziunea unei asemenea ficţiuni. Spun toate acestea din postura de victimă directă, nicidecum colaterală sau ca observator. Situaţia halucinantă la care mă refer i-a prilejuit colegului Tudor Octavian una dintre savuroasele-i pastile de la pagina 3 a Jurnalului Naţional, "România Scara A şi B". Situaţia nu este însă câtuşi de puţin savuroasă, ci grotescă. De aceea încerc, fără prea mari aşteptări, să o semnalez public, printr-o scrisoare deschisă către instituţiile statului.

Onorată Justiţie, stimată Procuratură, dragă Poliţie,

Subsemnatul Miron Manega, de profesie jurnalist, cetăţean al României şi contribuabil, cu deplină responsabilitate şi în profundă cunoştinţă de cauză, vă aduc la cunoştinţă următoarele:
Din neputinţă, rea voinţă, laşitate, indiferenţă, incompetenţă sau complicitate la infracţiune, timp de şase ani, mi-aţi adus grave prejudicii morale şi materiale, ceea ce pot dovedi cu fapte şi cu acte. De şase ani vă bateţi joc de mine într-un mod care sfidează logica elementară a faptelor, a legii şi a bunului simţ. Mă aflu în situaţia absurdă a victimei care, după ce a fost jefuită, este acţionată în justiţie de infractor, pentru a mai plăti o dată suma de care a fost jefuită, plus daune morale.

"NOI SUNTEM MAI MULŢI!"
Şi acum faptele:
Pe data de 19.12.2002, la iniţiativa majorităţii proprietarilor, mobilizaţi de o femeie pe nume Nemţeanu Elena, s-a constituit, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, Asociaţia Bloc 23 Scara A de pe Str. Barbu Lăutaru Nr. 8, având ca preşedinte pe Buşe Michaela Rodica. Adică s-au separat scările. Prin mecanismul legii, vechea asociaţie (Bloc 23 Scara A+B) a devenit nulă de drept ca atare, ea urmând să funcţioneze doar pentru proprietarii de pe scara B. Aşa ar fi trebuit să fie, dar n-a fost aşa. Nemţeanu Elena (care iniţiase acest demers), împreună cu o parte din cei care semnaseră de separare, s-au răzgândit şi nu au mai recunoscut asociaţia pe care o înfiinţaseră. Au continuat să funcţioneze (ilegal) pe asociaţia care deja nu mai exista, refuzînd să predea situaţia financiar-contabilă asociaţiei nou înfiinţate. Între timp a "dispărut" fondul de rulment... În ianuarie 2005, situaţia părea să intre pe un făgaş normal, căci furnizorii au trimis, în sfârşit, facturile la asociaţia de drept (Bloc 23 Scara A). Dar anomalia abia acum urma să capete amploare. Nemţeanu Elena, împreună cu un grup de susţinători, s-au erijat în reprezentanţi ai Asociaţiei Bloc 23 Scara A şi au făcut acţiune în instanţă pentru... dizolvarea asociaţiei. Preşedintele asociaţiei (Buşe Michaela Rodica) află de această acţiune, merge în instanţă ca intervenient şi cîştigă prin sentinţă definitivă şi irevocabilă. Nemţeanu Elena convoacă, în iunie, pe membrii grupului de susţinători şi face o şedinţă pentru a schimba preşedintele (pe Buşe Michaela Rodica) şi a fi aleasă ea. A fost aleasă, într-adevăr, de cei prezenţi, dar şedinţa a fost anulată în instanţă ca nestatutară şi nelegală. În afară de lipsa de cvorum, doar cîţiva dintre susţinătorii lui Nemţeanu Elena aveau calitatea de membri ai asociaţiei legale, din simplul motiv că ceilalţi nu făcuseră cerere de înscriere, aşa cum prevede legea. Personal, am încercat să le explic că nu poţi schimba preşedintele unei asociaţii din care nu faci parte. "Noi suntem mai mulţi - mi-au răspuns. În democraţie cei mai mulţi decid". "Nu şi în cazul unui viol - am replicat. La un viol colectiv victima are dreptate, nu violatorii. Iar voi violaţi legea. Şi nici nu sunteţi mai mulţi".

Restul articolululi poate fi citit in JURNALUL NATIONAL

duminică, 2 august 2009

DE CE SE PROSTESC BĂRBAŢII LA BĂTRÂNEŢE




Există situaţii paradoxale în care oamenii îţi iartă, ca pe o gafă, ceea ce ai făcut tu mai bun. Există şi situaţii în care aceeaşi oameni te compătimesc atunci când eşti fericit. Este imposibil să-i contrazici sau să-i corectezi, pentru că ei gândesc şi activează conform obişnuinţelor şi logicii curente. Nu e nimic blamabil în asta, pentru că, în majoritatea cazurilor, au dreptate. Să încercăm să răspundem, de pildă, la următoarea întrebare: de ce se prostesc bărbaţii la bătrâneţe? Nimic nu pare mai jalnic şi mai ridicol decât un cuplu în care el are 50 sau 60 de ani, iar ea numai 24 sau 25. Lumea gândeşte: "Îi toacă banii". Sau: "Îşi bate joc de el". Sau: "Al dracu’ boşorog, cu ce trufanda umblă!". Interesant e că relaţia este contestată unanim, atât de cei de vârsta "boşorogului" (în special de femei), cât şi de cei de vârsta "trufandalei" (în special de bărbaţi). Motivaţiile, chiar dacă au girul majorităţii statistice, sunt departe de a fi obiective. E ca atunci când, dacă mai mulţi inşi îţi spun că eşti beat, cică trebuie să te duci să te culci. Poate au motivele lor să creadă asta, dar dacă tu ştii că n-ai băut? Nu-ţi rămân decât două posibilităţi: ori să sfidezi pe toată lumea, ştiind bine că n-ai băut, ori să te duci să te culci, supunându-te majorităţii care greşeşte. În primul caz eşti un învingător chinuit de huiduielile majorităţii. În al doilea caz eşti un învins respectat. Cînd un bărbat în pragul vârstei a treia umblă cu o puştoaică, ori el este pedofil, ori ea este gerontofilă, ori el are bani, ori ea e curvă interesată. În orice caz relaţia e scandaloasă şi sfidătoare la adresa cutumelor sociale. Deci, din acest punct de vedere, atitudinea de respingere este justificată. Trecînd peste "amănuntul" că incriminările, deşi subiective, sunt de cele mai multe ori reale, ele exclud cu desăvârşire excepţia. Nimeni nu ia în considerare, măcar ca ipoteză de lucru, faptul că ei se iubesc. Ca şi când sentimentele ar avea embargo după o anumită vârstă, ca şi când fericirea n-ar mai fi posibilă dacă ai ratat-o la tinereţe.
Este firesc ca oamenii să se iubească atunci când sunt tineri. Este, de asemenea, în firea lucrurilor ca liliacul să înflorească primăvara. Dar nu este exclus ca acest lucru să se întâmple, de pildă, în noiembrie. Chiar dacă este o excepţie de la regulă, tot liliac înflorit este. Cine ştie ce haos al anotimpurilor s-a întâmplat în existenţa lui? Poate n-a înflorit la timp şi s-a trezit abia acum, când, teoretic, i-a trecut timpul. Poate că bărbatul tomnatic n-a iubit când era tînăr sau a ratat bucuria iubirii, din inconştienţă sau prostie, şi vrea să-şi repare greşeala. Iar lumea îl huiduie, îl pune la punct sau, în cel mai bun caz, îl compătimeşte. "Săracul! Uite în ce hal a ajuns!". Chiar aşa: el, "săracul", e fericit, iar lumea îl compătimeşte!
La întrebarea: de ce se prostesc bărbaţii la bătrâneţe?, răspunsurile sunt multe şi nuanţate, dar se pot încadra în trei categorii: unii vor să se dea cocoşi (şi sunt ridicoli), alţii vor să demonstreze că au bani şi pot cumpăra orice femeie (şi sunt jalnici), iar alţii, cei mai puţini, au descoperit că încă mai au şansa de a simţi gustul fericirii. Şi nu se sfiesc să rişte. Puţin le pasă (sau poate că le pasă, dar sfidează) de ce zic alţii sau de ce cred alţii. Goethe s-a îndrăgostit la 80 de ani, de o fată de 17 ani. Vai, ce scandalos! Dar aşa a apărut "Elegia de la Marienbad".
Un liliac înflorit în noiembrie nu este o curiozitate de bâlci, este doar o absurditate sublimă. Ca o zeiţă goală pe stradă, să zicem, deşi aşa ceva chiar că nu există (sau, poate, cine ştie?). Un liliac înflorit în noiembrie este un liliac sinucigaş. Ştie că vine iarna şi că gerul îl va îngheţa. Dar una e să îngheţi normal şi alta e să îngheţi înflorit.
COROLAR: Omologul feminin al liliacului înflorit în noiembrie este femeia care îl primeşte în dar. Căci toate femeile primesc flori, dar nu tuturor le este dat să primească un liliac de noiembrie. De ce se prostesc, deci, bărbaţii la bătrâneţe, înfruntînd legile firii şi protocolul vârstei? Dar femeile tinere care le acceptă prosteala?

duminică, 21 iunie 2009

EFEB ÎNCOLŢIT DE MOŞNEGI
























VideoPoezie de Miron Manega. In lectura autorului.
Fotografie de Aurel Miron Manea.

sâmbătă, 13 iunie 2009

HAINELE ÎMPĂRATULUI
























Barcelona nu înseamna doar Sagrada Familia şi celelalte construcţii paradoxale ale lui Antoni Gaudi. Mai înseamna şi… ceea ce vedeţi în fotoreportajul pe care vă sugerez să-l urmăriţi. Individul din imagini nu e un nebun tragic sau un protestatar excentric. Este, după toate probabilităţile, un agent publicitar, angajat al primăriei din Barcelona. Face marketing pentru turismul local. Barcelona este, cum se ştie, oraşul libertăţii absolute (ca şi Amsterdamul, dar într-un sens ceva mai flower-power), iar bătrânul din imagine este un simbol turistic al acestei libertăţi. La Barcelona chestia asta se numeşte cultură stradală. La Bucureşti s-ar numi atentat la bunele moravuri. Ceea ce e interesant e că individul se comportă ca şi când ar fi îmbrăcat. De altfel, are şi ceas la mână. În altă ordine de idei, bătrânul nu are prea multe motive să se ruşineze, iar reacţiile trecătorilor (şi trecătoarelor) sunt concludente în acest sens.

Restul vedeţi pe http://www.aurelm.com/

vineri, 5 iunie 2009

POVESTEA ZĂPEZII - VideoPoezie


VideoPoezie de Miron Manega

Balada in lectura autorului. Fotografiile slide-ului (cu exceptia portretelor) apartin lui Aurel Miron Manea si sunt preluate de pe http://www.aurelm.com/, ca si fotografia din imagine. Muzica de fundal este o piesa de Phoenix ("Preludiu").

luni, 1 iunie 2009

BIOGRAFIE

http://www.youtube.com/watch?v=yULFSCg_rds
Piesă muzicală de Gabriel Tora.
Versuri: Miron Manega
Grafica ilustratiei: Gabriel Balazs

vineri, 29 mai 2009

TUDOR GHEORGHE, COBZARUL MILENIULUI TREI

interviu realizat de Miron Manega


Locuieşte, împreună cu soţia sa, Georgeta, şi cu fiul lor Adrian, în Craiova, vizavi de Casa Căsătoriilor. De aceea, toate week-end-urile îi sunt "asasinate" de claxoanele nuntaşilor. Locuinţa îi este păzită de un rotweiler şi două broaşte ţestoase. Ţine în casă o colecţie de peste o sută de arici jucărie, cumpăraţi din toată lumea. Are şi trei statui cu chipul său (două de bronz şi una de lemn) făcute cadou de prieteni. Şi cărţi, multe, multe cărţi.

- O întrebare amară: de ce n-aveţi nici discipoli, nici epigoni?
- Există mai multe explicaţii. Nu mai sunt profesori mari, în şcolile de teatru, care să impună atitudinea faţă de o meserie atât de grea. Scena se câştigă greu, centimetru cu centimetru. Pe urmă, tinerii talentaţi de azi vor să fie direct vedete. N-au răbdare să aştepte şi să trudească. La muzica pe care o cânt eu trebuie să ştii ce cânţi, nu e suficient talentul. Deci trebuie să înveţi. Apoi trebuie să înţelegi instrumentul. Deci trebuie să munceşti. Iar ca să fii creativ restaurând piesele vechi, îţi trebuie, pe lângă meşteşug şi talent, har. Cine să se încumete la toate acestea?
Marin Sorescu, pe care l-aţi iubit, a fost ministru al Culturii. Dumneavoastră nu v-ar fi plăcut?
- Lui i-a plăcut, mie nu. Mi s-a propus de două ori...
- Şi...?
- Ei, cum mi-ar fi stat? Parcă văd titlurile din ziare: "Tudor Gheorghe, ministrul cobzar". Sau: "În seara asta, va concerta la Sala Palatului, ministrul Culturii şi Cultelor". Cum mai urcam eu pe scenă? Şi nici nu aş fi putut face mai mult pentru cultură decât fac acum, cu concertele mele.
Instituţia Tudor Gheorghe
- Nu prea sunteţi difuzat la radio.
- Aşa e. Cică n-am target. Habar n-au ei că targetul meu e România!... Dar nu numai că nu mă difuzează. Niciodată statul român, Ministerul Culturii sau vreo altă instituţie guvernamentală nu m-a trimis în străinătate, să reprezint România. Eu am fost CHEMAT, nu trimis. Am cântat în Europa, Canada, Statele Unite. Am cântat şi pentru comunităţile religioase româneşti.
- Care?
- Cam toate. Odată am dat un concert într-o pădure. Era, de fapt, inaugurarea unei biserici ortodoxe, iar locul era o poiană. Se amenajase acolo, printre copaci, tot spaţiul caracteristic unei biserici: naos, pronaos, altar... A fost extraordinar.
- Şi la mai care?
- Am fost, cum ţi-am spus, la mai toate. Odată, la o asemenea comunitate - nu-i spun numele - , după ce le-am cântat în biserică, pastorul lor a intrat într-un fel de transă mistică. Sau asta voia să fie... Mi-a "tradus" că Domnul e mulţumit de pasul pe care l-am făcut, dar că trebuie să fac şi pasul următor, adică să mă convertesc. Dacă nu, familia mea va păţi mare necaz. Aici m-am infuriat. Nu poţi scrie ce i-am zis... "De-aia m-ai chemat, mă, aici? Ca să-mi ameninţi nevasta şi copilul?"... Şi iar i-am spus vorbele alea pe care nu le poţi scrie. După care mi-am luat chitara şi am ieşit...
- Cum vă privesc oltenii din Craiova?
- În Craiova au fost, până în 1990 - îmi spunea cineva - trei instituţii care făceau gloria oraşului: Uzinele Electroputere, clubul de fotbal Universitatea Craiova şi Tudor Gheorghe. Electroputere a fost dezmembrată şi vândută iar de Universitatea s-a ales praful. A rămas Tudor Gheorghe.
"Avem o meteahnă: schimbăm prea des miniştrii"
- Mai credeţi în puterea limbii române, într-o lume anglofonă?
- Dar tu mai crezi în Moş Crăciun?
- Da.
- Hai să-ţi povestesc ce cred eu. Sunt multe cuvinte pe care eu nu le-am lăsat şi nu le las să moară. Dar nu mai pot de necaz când oamenii uită numele lucrurilor care încă există. Uite, în "Carul de flori" sunt cuvinte senzaţionale care denumesc componentele carului. Nu ne mai interesează, poate, să ştim din ce e alcătuit un car, dar florile? Florile nu s-au schimbat, au rămas aceleaşi... Nu vreau să ne întoarcem la condiţia socială a ţăranului interbelic. Trăia rău, era vai de capul lui. Nu trebuie să revenim la sărăcie de dragul ideii de a păstra tradiţia. Eu vreau să bat în poarta ţăranului, la Bobiceşti, sau la tine, la Morunglav, când sunt însetat şi trec pe-acolo, şi să-i spun: "Bă, nea Costică, dă-mi şi mie un pahar cu apă!". Şi el să mă întrebe: "Vreţi cu gheaţă sau fără gheaţă, domnu’ Tudor?" Şi să mă omenească, să mă invite în casă şi să-mi spună: "Vă deranjează aerul condiţionat? Să-l dau mai încet?". Eu îmi doresc ca ţăranul român să aibă aceste lucruri. Şi e firesc să fie aşa, într-o lume modernă şi normală. Nu-l vreau în opinci şi puţind a bălegar... Îl vreau curat şi înstărit, dar păstrător de tradiţie.
- În concluzie, ne vom pierde limba?
- Nu cred, pentru că încă n-o ştim foarte bine. Dar, în ideea de a consolida ceea ce avem, am propus la doi miniştri, până acum, un manual alternativ muzical: o istorie a poeziei române, de la primele manifestări poetice în limba română, până astăzi. Numai că noi avem o meteahnă: schimbăm prea des miniştrii... L-am propus lui Maior şi a fost de acord. Dar l-au schimbat pe Maior. L-am propus Ecaterinei Andronescu, a fost şi ea de acord. Când să-l pună în practică, au schimbat-o şi pe ea. Am hotărât să-l fac de unul singur.
- În ce constă proiectul?
- Aş începe cu un set de cinci compact-discuri care să cuprindă toate bijuteriile poetice care l-au pregătit, în timp, pe Eminescu. Îţi dai seama cât s-au chinuit ăştia până să ajungă la el? Dosoftei, Miron Costin, pe urmă Costache Conachi, fraţii Văcăreşti... Uite ce scria Dosoftei, pe la 1600: "Cine-şi face zid de pace,/ Turnuri de frăţie,/ Duce viaţă fără greaţă/ ’Ntr-a sa bogăţie,/ Că-i mai bună depreună/ Viaţa cea frăţească/ Decăt armă ce destramă/ Oaste vitejească". Sau Miron Costin: "Norocul la un loc nu stă,/ Într-un ceas schimbă pasul,/ Anii nu pot aduce/ Ce-aduce ceasul"... Gândeşte-te că amândoi au fost contemporani cu Shakespeare. Nu e tulburător?... Dacă n-ar fi fost toţi amărâţii ăştia, care să pună pietricică pe pietricică, nu mai avea Eminescu pe ce să urce Luceafărul... El n-a apărut din neant. A apărut ca o culme pregătită şi anunţată de Alecsandri. Cu Alecsandri s-a încheiat procesul acumulărilor. Eu îl iubesc pe Alecsandri (râde) până la identificare fizică... Până aici ar fi primul disc. Al doilea i-ar cuprinde pe Eminescu şi Macedonski. Amândoi in aceeaşi teacă, primul fiind ultimul mare poet romantic al lumii, celălalt fiind primul mare poet modern al României. Mai departe, pornind pe filiera filosofico-meditativă, aş înmănunchia pe al treilea album pe Eminescu, Blaga şi Ioan Alexandru. Pe al patrulea i-aş pune pe Macedonski, Arghezi, Nichita, iar pe al cincilea pe Ion Barbu. Singur. Pentru mine Barbu este unul dintre marile fenomene ale poeziei române. Cheia întregii sale poezii stă în acest vers: "Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gândire!"... Ei bine, aceste compact-discuri ar fi un instrument de învăţare a poeziei, în primul rând pentru profesori. Pentru că nici ei nu mai ştiu raţiunea şi frumuseţea limbii române.
Dumnezeu şi cobza
- Cum aţi trecut de la chitară la cobză?
- Am avut un dialog pe tema asta cu "tovarăşul" Dumitru Popescu, zis Dumnezeu. El m-a obligat, pur şi simplu, să învăţ la cobză. M-a chemat într-o seară la el şi m-a întrebat ceva formidabil: "Tovarăşu’ Tudor - zice - , câţi chitarişti sunt mai buni decât dumneata, în Europa?". Zic: "Toţi. - Dar vreun cobzar mare ştii? - Nu". Mi-a spus apoi că folclorul romănesc se duce pe râpă, că e în pericol de dispariţie şi că trebuie făcut ceva... Uite cine-mi spunea mie lucrurile astea: ideologul Partidului Comunist! Ce mai, mi-a dat de înţeles că n-am încotro, trebuie să învăţ la cobză. După vreo două luni a venit din nou la Craiova şi m-a chemat la el. "Cum stăm cu cobza?" - m-a întrebat. "Păi, să vedeţi... – Tovarăşu’ Tudor, zice, un secretar de partid îţi spune o dată sau de două ori. A treia oară te uită". Aşa m-am apucat să învăţ la cobză. E un instrument greu de învăţat. Trebuie să ştii să auzi ca lăutarii. Eu sunt - am mai spus-o - cobzarul generaţiilor din era calculatoarelor...
- Cobza e un instrument autohton?
- Da. Am găsit-o pe Columna Traiană. Era numită lira tracă.
"Am şi două pistoale: cobza şi chitara"
- Când a inceput să se ducă pe râpă folclorul?
- Degradarea cântecului popular a început din clipa în care primul poet anonim a găsit rima nefericită "ogorul-tractorul". Din clipa aia mai era un pas până la "Foaie verde-a bobului,/ Mulţumim Partidului". De aici a început folosirea cântecului popular ca mijloc de propagandă...
- A existat şi un folclor al rezistenţei?
- A existat şi eu chiar am vrut să fac o selecţie... Era o poezie care spunea, de pildă: "Firi-a dracu’ tarla lungă,/ Nu tu soare, nu tu umbră!" Intr-alta vorbea purceaua cu stăpâna: "Firi-a dracu’ de stăpână,/ Nu venişi cu druga-n mână!/ Ba să fii tu, de purcea,/ Că mă lua Miliţia".
În "Cântecul lui Nea Mărin" aveţi două versuri: "I-au fost dragi pe lumea asta/ Calul, puşca şi nevasta". Am observat că, în poezia populară, apar destul de des aceste trei motive...
Calul, puşca şi nevasta au fost reperele bărbatului român într-o lume anterioară secolului vitezei. Calul era cel care-l călătorea, puşca - cea care-l apăra şi nevasta - reperul de stabilitate. Eu am folosit această sintagmă - calul, puşca şi nevasta - în "Cântecul lui Nea Mărin", pentru că mi s-a părut că se potrivesc imaginii pe care a lăsat-o în urmă Amza Pellea.
- Totuşi, în această ierarhie, nevasta e pe ultimul loc. In alt cântec, mai ziceţi - de fapt, cântecul zice!: "Eu am două doruri grele,/ Dorul meu şi-al mândrii mele,/ Nu-l pot spune la muiere./ Că muierea este ra/ Şi începe-a blăstăma"... Este mai importantă dragostea de ibovnică decât dragostea de nevastă?
- Dragostea de iubită e mai spectaculoasă. Ea reprezintă aventura, adrenalina, mândria bărbatului. De aceea e mai cântată, mai "dezbătută" în cântec. Dragostea de nevastă e aşezată, stabilă, obligatorie.
- În "Trecui podul pe la Leasă", cântaţi despre dorul de mamă, tată, copii şi nevastă, exprimate prin viteza calului. La primii trei dorul e pustiitor: "De-o fi dorul de la mumă,/ Să mâi calul, să-l fac spumă!/ De-o fi dorul de la tată,/ Să mâi calul până crapă!/ De-o fi dor de la copii,/ N-aşteaptă murgul să-l mâi". La nevastă dorul se mai potoleşte: "De-o fi dorul de nevastă,/ Să las calul să mai pască". Ce să însemne asta? Misoginism?
- Nici vorbă. E vorba de un ciclu de ipostaze ale femeii. Dacă urmăreşti cu atenţie cântecul, observi că aici e vorba şi de femeia-nevastă, şi de femeia-mamă. Ei, bine, orice femeie este mai întâi iubită (mândra) şi e cântată cum se cuvine în această ipostază. Devine apoi nevastă şi pierde din strălucire. Este, însă, în acelaşi timp, mamă, devenind reperul suprem, care nu se mai clinteşte. Dar nu pentru bărbat, ci pentru copii.
- Calul, puşca şi nevasta lui Tudor Gheorghe care sunt?
- Nevasta e doamna Tudor, o ştii. Calul e trenul, avionul sau Renault-ul meu care vorbeşte iar puşca e cântecul. Am şi două pistoale: cobza şi chitara.
JURNALUL NATIONAL, 13/10/2007

joi, 21 mai 2009

PRIMUL FILM DOCUMENTAR DESPRE EMINESCU


Afişul original al filmului

"Eminescu, Veronica, Creanga" (1)

"Eminescu, Veronica, Creanga" (2)

"Eminescu, Veronica, Creanga" (3)

Am avut privilegiul de a fi primul jurnalist care a semnalat în presă existenţa unui film monumental ca importanţă, atât pentru cultura română în ansamblul ei, cât şi pentru cinematografia românească. Din nefericire, filmul a fost şi continuă să fie ignorat pe nedrept, el nefiind menţionat până acum în nici un document public (cu excepţia intervenţiilor subsemnatului).


Octav Minar, un creator nedreptăţit

„Eminescu, Veronica, Creangă” se numeşte filmul, are 21 de minute şi a fost realizat, în 1914, de Octav Minar, un cercetător controversat al vieţii lui Mihai Eminescu. Pelicula, considerată una dintre cele mai valoroase piese de tezaur, a fost descoperită, în urmă cu câţiva ani, la Arhiva Naţională de Filme, de pasionaţii bibliofili Ion Rogojanu şi Dan Toma Dulciu. Documentarul, recuperat şi recondiţionat integral, este creaţia Casei de Filme “Pathé”, iar imagine poartă semnătura lui Victor de Bon. Acesta realizează aici o creaţie extrem de interesantă, în sensul că documentarul e presărat cu scene lirice, interpretate de artişti profesionişti (primele încercări de docudrama!), iar poemele eminesciene sunt ecranizate artistic, cu filmări făcute în Italia şi Egipt. Reamintesc că „Eminescu, Veronica, Creangă” a fost realizat în 1914 şi prezentat pentru prima oară publicului la 31 ianuarie 1915, la Ateneul Român. Cu acest prilej a vorbit scriitorul Barbu Stefănescu Delavrancea.

Reconstituirile
Ne reţin atenţia imagini autentice, filmate la începutul veacului trecut, ce pot fi considerate adevărate documente istorice, înfăţişând meleagurile natale ale Poetului, diferite fotografii inedite (inclusiv o controversată poză a Poetului, împreună cu tatăl său), Casa lui Aron Pumnul din Cernăuţi (unde a locuit Eminescu), imagini ale Iaşului, precum şi câteva clădiri pe unde paşii acestuia au poposit (Biblioteca Centrală, “Bolta Rece”, localul “Trei Sarmale” etc), rudele acestuia ( Arhimandritul Ioachim Iuraşcu), Mormântul lui Eminescu de la Cimitirul Bellu, busturile lui Eminescu de la Dumbrăveni, Botoşani, din faţa Ateneului, fotografiile Veronicăi Micle, Teiul lui Eminescu, Grădina Copou, Mânăstirea Văratec, Mormântul Veronicăi Micle, rudele în viaţă ale lui Creangă.Dacă acest film ar fi fost studiat cu atenţie (sau doar studiat), reconstituirea casei memoriale a lui Eminescu de la Ipoteşti ar fi fost cât se poate de aproape de realitate! În al doilea rând, filmul acesta, avându-l ca autor pe mult hulitul şi blamatul Octav Minar, este unul dintre cele mai elocvente documente cinematografice păstrate în întregime şi prima încercare de a ilustra, cu mijloacele specifice celei de-a şaptea arte creaţia eminesciană.
Miron Manega

duminică, 3 mai 2009

ADUNĂ-MI, MAMĂ, UMBRA



de Miron Manega

Adună-mi, mamă, umbra cu lopata
Şi vars-o în grădină printre crini,
Să nu te vadă cerul cînd te-nchini
La umbra unui vis zdrobit cu roata.

Cînd ţi se umple perna de lumini
Visează-ncet, să nu se scoale tata,
Adună-mi, mamă, umbra cu lopata
Şi vars-o în grădină printre crini.

Au tras în mine rudele şi gloata
C-am desenat pe prispă zei străini,
Nu da crezare, mamă, sunt lumini
Din visul meu pe care arde roata.

Adună-mi, mamă, umbra cu lopata...

!Piesa FOLK pe aceste versuri (muzica: Maria Gheorghiu)

vineri, 1 mai 2009

FĂRĂ LESĂ

de Miron Manega

dac-ai ieşit din lotuşi în Zodia Tăierii
şi vrei să mergi, Poete, desculţ peste zăpezi
sau, poate, printre ţarcuri, la spaţii să visezi,
să nu pleci fără lesă, căci te pândesc hingherii.

Un sistem numit România

Foto: Miron Manega

DOMINAŢIA BANULUI INTERNAŢIONAL

de MIHAI EMINESCU

EXPLICATIO. Din nefericire pentru ideea de demnitate naţională, a devenit o modă să spui că Mihai Eminescu nu mai este la modă. Am vrut să arăt, prin acest colaj, alcătuit din fragmente ale operei sale jurnalistice, că Eminescu nu a fost doar poet şi gânditor, ci şi primul analist economic din istoria României. “Diagnosticele” şi analizele lui economice, publicate în perioada 1870-1889, sunt valabile şi astăzi. Cele de mai jos par inspirate din realitatea noastră. Mi-a uşurat munca – şi mulţumesc pe această cale autorului – cartea lui Radu Mihai Crişan (scriitor şi doctor în economie), “Eminescu interzis”, apărută la Editura Criterion Publishing. Textele colajului au fost extrase din publicaţiile Albina, Familia, Federaţiunea, Convorbiri Literare, Curierul de Iaşi (1870-1877), colecţia ziarului Timpul (1877-1883) şi din manuscrise publicate postum. (Miron Manega)


CINE CONDUCE OPINIA PUBLICĂ
"De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.
Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică.
LEGILE DEMAGOGIEI
Am admis legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului… Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale: control, suveranitatea poporului, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor al statului modern.
Dacă în timpul când ni se promitea domnia virtuţii, cineva ar fi prezis ceea ce are să se întâmple peste câţiva ani, desigur ar fi fost declarat proroc mincinos. Să fi zis cineva că cei ce promiteau economii vor spori bugetul cheltuielilor cu 40%; că cei ce combat funcţionarismul vor spori numărul posturilor cu sutele; că cei ce sunt pentru independenţa alegătorilor vor face pe funcţionar să atârne atât de mult de autorităţile supreme încât aceste mii de oameni să voteze conform comandei din Bucureşti; că se va specula averea statului la bursă; că se vor da 17 milioane pe drumul de fier Cernavodă-Chiustenge (Constanţa n.r.), care nu face nici cinci, şi că patru milioane din preţul de cumpărătură se va împărţi între membrii Adunărilor; că se va constata cumcă o seamă de judecători şi de administratori în România sunt tovarăşi de câştig ca bandiţii de codru. Dacă cineva ar fi prezis toate acestea lumea ar fi râs de dânsul şi totuşi nu numai acestea, ci multe altele s-au întâmplat şi se întâmplă zilnic, fără ca opiniunea publică să se mai poată irita măcar.
CORUPŢIA ŞI BUGETOFAGII
Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva.
Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii… Oameni care au comis crime grave se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie… Funcţiunile publice sunt, adesea, în mâinile unor oameni stricaţi, loviţi de sentinţe judecătoreşti. Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Elemente economice nesănătoase, jucători la bursă şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti… Justiţia, subordonată politicii, a devenit o ficţiune. Spre exemplu: un om e implicat într-o mare afacere pe cât se poate de scandaloasă, care se denunţă. Acest om este menţinut în funcţie, dirijază însuşi cercetările făcute contra sa; partidul ţine morţiş a-l reabilita, alegându-l în Senat. Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale care calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării… Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.
MIZERIA ARTIFICIALĂ
Oare nu e caracteristic pentru tratamentul de care se bucură populaţiile noastre din partea administraţiei şi a fiscului când constatăm că, în acelaşi timp în care zeci de mii de străini imigrează în fiece an, românii, din contră, părăsesc ţara lor, ca şoarecii o corabie care arde, şi că emigrează? La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic. Aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre.
PERSPECTIVE
Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun. Urmare ei, capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii.
Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează în faţa bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor".

sâmbătă, 25 aprilie 2009

Întâmplare pe cer, la Caransebeş


Foto: Miron Manega

ANNO DOMINI


de Miron Manega

un pluton de marote
înarmează recruţi.
din copacii vânduţi
vântul smulge bancnote.

a dat ordin Acela
să se-mpuşte cenuşa
celor prinşi cu cătuşa
mai uşoară ca vela.

dezertor din durată
scriu acum ce-am mai scris
eu, soldatul ucis
într-o altă armată.

vineri, 24 aprilie 2009

In Oltenia, pe partea dreapta...


Foto: Miron Manega

MAESTRUL ŞI DISCIPOLUL


Marin Preda a fost singurul maestru în viaţă al lui Cezar Ivănescu. Prozatorul îl iubea pe acesta ca un tată, dar îl asculta ca un fiu.

Miron Manega

Am avut privilegiul să stau, într-o perioadă esenţială a vieţii mele, în preajma celui care, la rândul lui, a stat în preajma lui Marin Preda: poetul Cezar Ivănescu. Am fost, cu alte cuvinte, discipolul celui care a avut un singur maestru în viaţă. Deci, tot ceea ce ştiu cu adevărat despre ce a însemnat marele prozator pentru marele poet este un fel de imagine în oglindă, reflectată în altă oglindă: frânturi de gânduri sau întâmplări povestite mie de Cezar Ivănescu, în împrejurări publice sau intime, întâmplări în care modelul Marin Preda apărea pregnant, dominator chiar.
LECŢIA ZEN
Relaţia lor a fost definitorie pentru modelul perpetuat ulterior de poet către discipolii săi. Şi aici nu era vorba de predarea unor lecţii de creaţie, ci de existenţa unor raporturi speciale, străvechi, pe care societatea modernă le-a pierdut. Ţin minte că, la un moment dat, l-am rugat să mă înveţe şi pe mine câte ceva. Mă refeream la nişte închipuite secrete ale poeziei pe care eu, în naivitatea mea de victimă a unei lumi didactice, mă gândeam că ar putea să mi le împărtăşească. A început să râdă zgomotos, amuzat ca de o mare gogomănie: “Să te învăţ eu? Ce să te învăţ? Crezi că pe mine Marin Preda m-a învăţat ceva? Eu te pot trimite să-mi cumperi pâine, sau să-mi aduci o cafea, dar nu să te învăţ. Poţi învăţa singur, dacă simţi că ai ce. Chiar şi din ce-ţi spun eu acum poţi învăţa ceva. Poţi?... Dacă nu, îţi pierzi timpul degeaba pe lângă mine”… Era o lecţie zen pe care, din fericire pentru mine, am înţeles-o.
MOROMETE CEL ADEVĂRAT
De la Cezar Ivănescu am aflat, printre altele, prin 1990, într-o discuţie despre “monşer”, că acesta a avut patru soţii, nu trei, aşa cum scrie în biografiile oficiale. Cu prima n-a fost căsătorit cu acte - era o femeie de la marginea Bucureştiului, la care a locuit Marin Preda atunci când a venit în capitală - , a doua a fost Aurora Cornu, a treia Eta Wexler şi a treia Elena, mama celor doi copii ai săi (cu care se afla în divorţ, atunci când a murit). Toate patru i-au “furnizat” fragmente de compoziţie în realizarea personajelor feminine din “Cel mai iubit dintre pământeni”. Iar pe ansamblu, toate tipologiile umane întâlnite de scriitor în viaţă se regăsesc în romanele sale.
E lucru ştiut, de pildă, că prototipul lui Ilie Moromete era tatăl scriitorului, Tudor Călăraşu din Siliştea Gumeşti. Pe mamă o chema Joiţa Preda. S-au întâlnit venind amândoi din văduvie şi nu s-au mai cununat. Tudor avea trei băieţi de la prima soţie, iar Joiţa - două fete. Împreună au mai avut o fată şi doi băieţi. Modelul acestei familii se recunoaşte cu uşurinţă în Moromeţii. Cezar Ivănescu mi-a povestit odată o întâmplare - ce pare şi ea desprinsă din paginile romanului - pe care i-o povestise Preda: “A venit pe la el, la Bucureşti, Moromete cel adevărat - taică-său, Tudor. Era într-o iarnă, în timpul războiului şi au plecat amândoi să se plimbe prin Bucureşti. La un moment dat, bătrânul a văzut un grup de ţigani bine îmbrăcaţi, cu pălării şi paltoane. Erau nişte ţigani de mătase. Tudor i-a urmărit cu privirea mult timp, cu un zâmbet mucalit pe faţă, abia ţinându-se să nu râdă în hohote. Apoi s-a întors spre Preda: Auzi, bă, Mărine - zice - , ăştia au impresia că, dacă şi-au pus pălării pe cap, nu se mai vede că sunt ţigani?”…
PANTOFII GUBAN
O altă întâmplare savuroasă - în care, de data asta, chiar Marin Preda s-a comportat ca un personaj moromeţian - s-a consumat la Timişoara. “Eram cu Mery (Maria Ivănescu, soţia poetului n.n.) şi cu Preda, la o întâlnire cu scriitorii timişoreni - îmi povestea Cezar Ivănescu, prin 1990 - dar cum, în astfel de împrejurări, îţi rămâne destul de mult timp la dispoziţie, ne-am dus toţi trei la fabrica de pantofi Guban, să ne cumpărăm ceva de încălţat, direct de la sursă… Eu şi Mery ne-am hotărât repede, dar Marin Preda a probat vreo treizeci de perechi. Stătea, se uita la ei, îi punea în picioare, făcea câţiva paşi încălţat… După care îi descălţa şi lua alţii. După vreo două ore, Mery şi-a pierdut răbdarea. A prins un moment când Preda tocmai încălţase o pereche care îl cam strângea şi-i zice: Haideţi domnu’ Preda, că se mai lasă. Sunt de piele, ce naiba!… - Se lasă, doamna Mery, se lasă - i-a răspuns Preda, în timp ce se descheia la şireturi. Dar pe piciorul cui?. După care i-a pus în galantar şi a luat altă pereche”.
TATĂ ŞI FIU
Cezar Ivănescu îl iubea pe Marin Preda ca pe un tată. Dar, culmea! - prozatorul îl asculta pe tânărul poet ca un copil. “Deşi Marin Preda era de vârsta tatălui meu, în relaţia asta eu eram prietenul mai bătrân. Toţi scriitorii care îl curtau, bâzâind în jurul lui, erau intrigaţi - şi invidioşi - de atenţia cu care Preda mă asculta şi chiar îmi urma sfaturile”.
Afecţiunea lui Cezar Ivănescu faţă de maestrul său a fost totală, copleşitoare. Poate chiar excesivă. Această afecţiune venea însă dintr-o recunoştinţă fără margini faţă de cel care avusese curajul să-l scoată la lumină după şapte ani de interdicţie. Căci, din 1968, după ce publicase volumul de debut, “Rod” (eveniment editorial de excepţie, întâmpinat cu elogii de Nicolae Manolescu), graţie cenzurii, Cezar Ivănescu n-a mai avut dreptul să scoată nicio carte. Până în 1975, când a fost descoperit de Marin Preda, care i-a publicat la Cartea Românească volumul “Rod III”. A fost un gest natural din partea prozatorului, dar care a lăsat urme de neşters în sufletul poetului hăituit de cenzură. Loialitatea şi recunoştinţa lui au fost atât de puternice şi de evidente, încât Marin Preda - care era totuşi o fire suspicioasă, de ţăran - i s-a abandonat total lui Cezar Ivănescu.
SCRISOAREA
În 1979, când romanul “Cel mai iubit dintre pământeni” era spre sfârşite, prozatorul îi trimitea, de la Mogoşoaia, prietenului poet, o scrisoare tulburătoare, pe care, prin 1985, am avut şi eu prilejul s-o citesc: ”Dragă Cezar Ivănescu,/ Din motive vechi, ţărăneşti, mă gândesc adesea că, de pildă, un accident de maşină s-ar putea să-mi fie fatal (era să şi fie, în februarie curent) şi atunci îmi vin îngrijorări cu privire la soarta manuscrisului meu Cel mai iubit dintre pământeni, care a ajuns la 1.000 de pagini. Ştii bine, rudele, soţia, oricât de iubitoare, după ce mori, îţi publică manuscrisul şi acceptă orice ingerinţe, tăieturi etc., cum a făcut ????? (numele este ilizibil în scrisoare, posibil să se refere la Fanny Rebreanu n.n.) cu Jurnalul acestuia (a tăiat din el orice referire la persoana ei). N-aş vrea să păţesc la fel şi te-aş ruga, în caz de ceva, nu neapărat foarte grav, dar care m-ar împiedica să-mi păzesc acest manuscris, să-l iei asupra dumitale şi să ai grijă de el din toate punctele de vedere. Din acest manuscris mai posed două copii la loc sigur, dar nu atât de sigur ca la dumneata şi doamna Mery care sunteţi oameni tineri (mulţi înainte!). Acele copii sunt conforme cu originalul, adică sunt corectate de mine, dar nu atât de bine precum copia pe care ţi-o încredinţez. Mersi şi să sperăm că nu va fi nevoie s-o faci./ Cu prietenie,/ Marin Preda/ Mogoşoaia, 22.IV.1979”.
SFATUL
Cezar Ivănescu şi-a reproşat mulţi ani (cel puţin până în 1991, cât am avut legături strânse cu el) faptul că n-a fost lângă Preda, la Mogoşoaia, atunci, în seara blestemată de mai 1980. Intrase într-un fel de grevă a relaţiei cu maestrul, indignat şi neputincios în faţa faptului că acesta se lăsa “parazitat” de o droaie de “derbedei”, scriitori care-l curtau din interes, alimentându-i slăbiciunile. Parţial, Cezar Ivănescu avea dreptate în această supărare, căci pe Marin Preda chiar aceste slăbiciuni l-au ucis. Dar, într-unul din momentele de amplitudine maximă a personalităţii sale, el i-a dat poetului un sfat care acestuia i-a hotărât destinul literar. Cezar Ivănescu traversa un moment de derută existenţială şi nu ştia dacă să rămână scriitor de limbă română sau să emigreze în Franţa. Atunci Preda i-a dat un fabulos sfat moromeţian, pe care - spre nefericirea lui pământească - Cezar Ivănescu l-a urmat: “Monşer, aici eşti pe malul Dâmboviţei, nu al Senei. Trebuie să mai termini cu absoluturile astea, să mai laşi de la dumneata şi să înţelegi exact în ce limbă, în ce cultură şi în ce ţară trăieşti!”
Foto: Cezar Ivănescu, Marin Preda şi Mihai Ungheanu la Mogoşoaia

CINA DIAVOLULUI

de Miron Manega

"Poftiţi la masă domnilor! E seară.
Sună talanga-n cerul ponosit
Ca un lugubru muget: "Male sit!"
Al turmelor ce-n steme se coboară.

Luaţi şi mîncaţi, vă fie cina sfîntă,
Cît poate fi de sfînt acest festin
Ce-ncoronîndu-l, Orbul-Arlechin
Împarte zoaie orbilor la nuntă!"

Mai spune el, rotindu-şi ochiul sigur
În noaptea care-i Noaptea-Dumnezeu:
"Ah, ciorba voastră pute! Şi mă-nfrigur
De putrefactul bol leit în seu...

Vă mai e foame, domnilor? Desigur!
Poftiţi o halcă din destinul meu!