M-aş fi bucurat să fie una dintre glumele lui monumentale în care, după ce toată presa i-a făcut ferparul şi parastasul cu o necuviincioasă grabă, va apărea brusc după un paravan şi ne va spune râzând: “Ţară de biciclişti!”... Sau: “Vă e milă? V-am luat banii!”... N-a fost aşa. Am sperat că acest lucru este totuşi posibil atunci când, după ce am întrebat-o, temător: “E chiar atât de grav, doamnă?”, Gabriela Dinică mi-a răspuns, cu o voce obosită: “Da, e grav. Dar nici douăzeci la sută din ce se spune la televizor”. Profesorul Beuran mi-a spus şi el, în urmă cu o săptămână, că sunt unele semne de ameliorare. Au fost, într-adevăr, dar pentru puţin timp... Malraux scria că cel mai cumplit lucru în moarte e faptul că face irevocabil tot ceea ce a precedat-o. O vorbă rea sau un gând urât pe care l-ai adresat celui care nu mai este – sau un cuvânt bun pe care ai amânat să i-l spui - devin, prin moarte, iremediabile, definitive. Mă gândesc că, în această perspectivă, sunt oarecum norocos. Ultimul lucru pe care l-am scris despre marele actor este destul de îndepărtat (în 2007, când a fost nominalizat la “10 pentru România”), dar mă scuteşte de o remuşcare mai mare – aceea de a nu fi mărturisit la timp despre el. Cu stânjeneala de a mă alătura inevitabil corului de bocitoare al presei, reiau aici - ca pe o formă de priveghi - acea mărturisire. Cu aceleaşi cuvinte, la acelaşi timp prezent al relatării şi cu aceeaşi amărăciune a unei culpe colective, devenită de-acum irevocabilă...
Gheorghe Dinică este actorul român cu cel mai bogat palmares cinematografic (peste 90 de filme), dar cu cele mai puţine roluri principale. Cu excepţia filmelor “Patul conjugal” şi “Cuibul Salamandrelor”, nu a fost distribuit decât în roluri secundare. Nici măcar în filmul lui Blaier, “Prin cenuşa imperiului”, cu care a câştigat, la Karlovy Vary, în 1976, premiul pentru cel mai bun actor, nu a avut rolul principal, acesta fiindu-i atribuit lui Gabriel Oseciuc. O neglijenţă istorică din partea regizorilor români – s-ar putea zice - pe care actorul s-a “răzbunat” profesional, prin încărcătura colosală dată micilor partituri. Critica l-a comparat cu Robert de Niro, dar proeminenţa cu care o simplă trecere a sa prin cadru devine memorabilă îl apropie mai degrabă de Anthony Quinn. Poţi uita orice dintr-un film în care joacă el, acţiunea, muzica, toate celelalte personaje, dar niciodată pe Gheorghe Dinică. Este titularul unor replici care s-au folclorizat şi protagonistul unor întâmplări care l-au transformat în personaj de anecdote. Cel mai cald, mai cuprinzător şi mai pregnant portret i l-a făcut omul cel mai apropiat lui, soţia sa Gabriela: “Este extraordinar de modest şi timid. Este foarte curat. E săritor. Nu e zâzanist şi nu suportă bârfele. Cu excepţia oamenilor politici, n-a vorbit niciodată de rău pe cineva, chiar dacă acel cineva i-a făcut rău sau doar l-a supărat”.
Respectul pe care publicul îl are faţă de Gheorghe Dinică este uriaş şi necondiţionat. Poate pentru că ne simţim cu toţii prea mici pentru un actor atât de mare. (MIRON MANEGA)
Citeste si in CERTITUDINEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu