MODELUL DE ŢARĂ (V). "Jaful naţional s-a comis cu multă competenţă"

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

“Se poate şi fără stat, direct cu publicul şi finanţatorii europeni”

Daţi-mi un argument decisiv pentru care Modelul de Ţară n-ar trebui să aibă nicio opoziţie din partea statului român.

L-am formulat deja: nu cere bani de la buget. În schimb, aduce bani la buget.

Şi dacă statul va… sta deoparte?

Se va afla într-o situaţie destul de ingrată. Pentru că derularea programelor va fi la vedere, în faţa întregii opinii publice naţionale şi internaţionale. Dacă statul va sta deoparte în condiţiile în care nu trebuie să investească nimic, fiind iniţiativa societăţii civile, iar proiectul e agreat şi susţinut de întreaga Uniune Europeană, precum şi de instituţii de prestigiu din lume, atunci instituţiile politice din România vor fi percepute în afară ca duşmani ai proiectului, deci duşmani ai redresării României. Nu cred că le convine această perspectivă.
Şi dacă, totuşi, statul român nu va dori să se implice în Modelul de Ţară nici măcar cu atât de puţin cu cât i se cere, deşi are posibilitatea, proiectul se poate face prin societatea civilă. Dacă stăm să numărăm, statul e reprezentat, în instituţiile sale fundamentale, de 2.000-3.000 de oameni. Nu reprezintă nici populaţia majoritară şi nici cea mai bine profesionalizată. Se poate şi fără stat, direct cu publicul, direct cu antreprenorii, direct cu finanţatorii europeni.

Uniunea Europeană ar agrea să colaboreze cu proiectul, fără girul statului român?

Nu cu orice proiect, dar cu acest proiect da. De ce? Pentru că un proiect de sustenabilitate în guvernanţă cum e Modelul de Ţară trebuie să fie validat undeva. Trebuie să fie experimentat undeva. Probleme de guvernanţă nu sunt doar în România, sunt peste tot. Este nevoie de un laborator. Deci ar fi dispuşi să susţină un model de dezvoltare durabilă şi sustenabilă în regim de criză.

“Ferească Dumnezeu ca un om foarte prost să aibă şi puterea!”

Dumneavoastră, Florian Colceag, aveţi suficientă vizibilitate şi notorietate în Europa ca să puteţi fi perceput ca o garanţie pentru instituţiile decidente ale Uniunii Europene?

Da. Eu sunt cunoscut şi bine perceput în mediile ştiinţifice internaţionale, la OECD, Clubul de la Roma, Banca Mondială şi chiar Uniunea Europeană. Acest proiect, din clipa în care va ieşi pe piaţă, va constitui obiect de studiu inclusiv pentru premianţii Nobel. Am o plajă de recunoaştere destul de largă în lume, suficientă ca eu să constitui o garanţie morală şi profesională…

În România nu sunteţi “utilizat”…

Nu. Şi din păcate nu sunt o excepţie în acest sens. Dar aş vrea să se înţeleagă un lucru: acest proiect nu urmăreşte să mă scoată pe mine în evidenţă, ci ca să ajute în momentul de dificultate, la găsirea unei soluţii pe o intenţie corectă: intenţia reformei instituţiilor statului şi a ieşirii din criză cu dezvoltare sustenabilă…
Interesant e că sistemul Gifted Education pe care-l promovez de atâţia ani în România a prins la populaţie. Acum există deja campusuri care vor creşte pe Gifted Education… Dar n-a prins la autorităţi. Iar ce apare în legi, pe programele de excelenţă în educaţie, apare datorită eforturilor pe care le-am făcut împreună cu colaboratorii şi colegii mei. Există o rezistenţă colosală a mediocrităţii în decizie, izvorâtă din frica mediocrilor de a-şi pierde poziţiile, deşi ne costă şi îi costă. Ei ar fi mai fericiţi şi mai în siguranţă dacă ar exista oamenii potriviţi la locul potrivit.

Şi totuşi, nu cred că România putea fi distrusă numai de mediocri. Doar incompetenţa nu putea fi atât de eficientă şi de… sistematică. Pare mai degrabă un scenariu, un program…

Observaţia este judicioasă. Jaful naţional s-a comis, într-adevăr, cu multă competenţă. Pentru că, deşi majoritatea celor care au ocupat şi ocupă funcţiile publice sunt mediocri, în spatele lor, sau printre ei, s-au aflat întotdeauna creiere cu înalte abilităţi. De unde au apărut aceste creiere? Nu din senin, evident. Ceauşescu a adunat în jurul său, în ultimii ani de dinaintea morţii, un număr de tineri şefi de promoţie cu abilităţi evident înalte. I-a plasat în posturi de consultanţă la vârf şi i-a supus unui regim extrem de competitiv, pe direcţii precise, astfel încât să se aleagă nişte câştigători (procedeu utilizat peste tot în reţeaua KGB). Aceşti tineri au stat în umbra puterii, s-au hrănit cu laudele şefilor şi şi-au transformat personalitatea astfel încât să placă acestora. Trăind în mediul lor izolat, au ajuns ulterior să concureze între ei pe ceea ce părea, la momentul anilor `90, ca fiind lucrul cel mai intersant, adică acumularea unor averi cât mai mari. Având însă sentimentul că sunt ilegitimi în structurile puterii, nu au gospodărit averea ţării, ci au jefuit-o, comportându-se ca nişte prădători (comportament curent în istorie, atât la colonizatorii unor teritorii, cât şi la imigranţi). Mulţi dintre acei tineri au rămas în sau pe lângă structurile puterii şi au dus ţara la punctul în care se află acum. Interesant, din punct de vedere psihologic, este şi modul lor de manifestare în raport cu posibilii competitori: tinerii supradotaţi şi specialiştii în diferite domenii. Aceştia au fost percepuţi nu ca nişte resurse valoroase pentru ţară, ci ca nişte posibili competetitori pe poziţiile câştigate cu greu între ei, prin bătălii permanente, de tip politic. Din nou devine vizibil acel sentiment de ilegitimitate, prin lupta de conservare a anumitor caracteristici a ierarhiilor de partid şi a sistemului proletcultist, moştenit din comunism.
Se observă însă şi o tendinţă de a se făli cu puterea, cu poziţia, cu averea, în faţa puţinelor persoane care i-au cunoscut în copilărie, când erau nişte tineri săraci şi fără perspective. Comportamentul lor exprimă tot timpul o atitudine demonstrativă de tipul „vedeţi ce-am ajuns?” Astfel, din partea acestor foşti tineri capabili şi frustraţi, putem vedea acte „generoase” gen construirea unei biserici, a unei grădiniţe, sau alte „ctitorii”, dar niciodată orientarea eforturilor spre reconstrucţia naţionala. Ilegitimitatea se vede la nivelul lipsei de conştiinţă, de responsabilitate faţă de destinul naţiunii. Ţara este considerată o vacă de muls, cu excepţia unor mici regiuni ce trebuie protejate pentru a le preamari lor existenţa.
Avem, de partea cealaltă, competiţia tinerilor cu studii în afara ţării, ce se întorc în ţară ca să ajute la ieşirea din criză. În mod evident, aceşti tineri au alte motoare interioare şi nu au fost formaţi să fie concurenţi între ei. Au, de asemenea, un nivel înalt de cunoştinţe, dar sunt orientaţi către problemele ţării, nu ale grupului elitist cu care se întrec. De aici se vede şi reacţia autorităţilor vizavi de aceşti tineri, pe care-i sfidează cu sloganuri şi atitudini dispreţuitoare gen „puterea se cucereşte, nu se oferă”. Ceea ce nu ştiu ei e că aceşti tineri chiar o vor face. Altfel însă decât se aşteaptă ei. Actualii deţinători ai funcţiilor cheie sunt bine antrenaţi să fure cu acte în regulă, scopul lor fiind puterea şi averea. Tinerii ce vin înapoi în ţară sunt formaţi în spiritul competenţei, calităţii, responsabilităţii şi implicării sociale, având şcoala vestică în spate, nu şcoala KGB. În plus sunt informaţi în privinţa realităţii de la noi, nu sunt în necunoştinţă de cauză. Ei vin de asemenea pe un vid de competenţă şi calitate, nu de putere, cum era în 1990. Pe aceşti tineri, instituţiile statului, dacă îi primesc, încearcă să-i pervertească, să-i deformeze după modelul lor de lucru. De aceea, şansele acestor tineri de a putea face ceva în Romania se află în mediul privat, unde autoritatea statului nu mai are prea mare putere, mai ales într-un stat atât de slăbit şi de ineficient cum este al nostru. Pentru acesti tineri „Modelul de Ţară” reprezintă schema funcţională de inserare şi acţiune prin accesarea fondurilor europene care ocolesc structurile statului. Ei pot construi o altă Românie, chiar pe spaţiul în care România, aşa cum e ea proiectată de actualii lideri, se află în degenerare rapidă. Aşa se schimbă în general istoria: datorită sau din cauza unor variabile de tip psihologic. De aceea este o eroare să credem că liderii noştri politici sunt incapabili din punct de vedere intelectual. Ei sunt doar greşit orientaţi şi egocentrici. Depinde de noi să alegem alţii, cu abilităţi cel puţin la fel de înalte, dar care sunt orientaţi spre binele naţional. Începem să avem de unde alege, prin reîntoarecerea tinerilor în ţară.

Care este cea mai mare piedică în calea realizării Modelului de Ţară?

Nu cred, în acest moment, că sunt opoziţii atât de mari încât proiectul să nu poată fi realizat. Momentul este cel mai potrivit, pentru că, practic, e singura soluţie. Pot să vă spun însă care este cel mai mare duşman al normalităţii de orice fel. Un prieten din Australia mi-a atras atenţia asupra unui pasaj dintr-o carte pe care tocmai o citise. Există - scria în acel pasaj - o trăsătură comună între oamenii foarte puternici şi oamenii foarte proşti: şi unii şi alţii încearcă să schimbe mediul în care trăiesc, după propria lor concepţie, în loc să-şi schimbe concepţia în funcţie de mediul în care trăiesc. Şi ferească Dumnezeu ca tu să fii mediul în care trăiesc ei, pentru că vor face absolut orice ca să te deformeze. Acum vin eu şi completez: ferească Dumnezeu ca acel om foarte prost să aibă şi puterea!

Citeşte şi pe www.certitudinea.ro/

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ

MODELUL DE ŢARĂ (IV). "Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare. E falit"

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

“În Suedia, un secretar de stat rezistă şi zece mandate”

Hai să aruncăm o privire în curtea vecinilor. Ce au ei şi noi nu avem?

Ca să fac o glumă aş putea să răspund: nemţi! Glumesc... Răspunsul este mentalitatea. Am stat odată de vorbă cu directorul unei mari bănci belgiene. Avea un fiu care lucra tot în mediul bancar. L-am întrebat: “E angajat la banca ta?” Mi-a răspuns: “Nu. Nu e destul de bun pentru banca mea”. Mi s-a părut definitoriu pentru un anumit tip de mentalitate.
Care este, în ţările cu tradiţie democratică, statutul unui specialist integrat într-o structură politică? Într-un minister, de pildă…

În Suedia, de exemplu, un secretar de stat rezistă şi zece mandate. Chiar dacă e promovat de un partid, el rămâne acolo atâta timp cât este competent. Este atât de puternic implementată atitudinea asta, încât nici nu se pune problema să fie schimbat de următorul guvern. Pentru că ministerele au interesul să funcţioneze, nu să-şi creeze singure probleme. Specialiştii sunt preţuiţi, nu depreciaţi...
Consecinţele crizei sunt egale pentru toate ţările?

Un lucru e clar: criza afectează pe toată lumea. Dar nu în mod egal. Sunt ţări care trec relativ uşor şi fără traumatisme sociale peste ea.

Care sunt aceste ţări?

Ţările Commonwealt-ului… Sau ţările care au monarhie. Se poate constata pe baze statistice că monarhiile traversează mult mai uşor efectele crizei.

Care-i explicaţia?

Bătălia politică nu e atât de acerbă în sistemele monarhice. De ce? Pentru că există structuri care permit continuitatea programelor. Şi anume structurile Policy Maker, alcătuite din specialişti pe toate domeniile, care cunosc totul pe aceste domenii. Totul, adică la nivel internaţional. Ei se pot raporta la tot ce constituie parte din acest domeniu şi-şi dau seama de unde vine optimul. Ei pot duce mai departe continuitatea programelor, chiar dacă se schimbă şefii politici. Iar monarhia mai prezintă un avantaj: durează mai mult de patru ani. Este, practic, veşnică. Şi, ca un corolar, aici apare o mare problemă a democraţiilor făcute pe genunchi, cum e cea din România: pe nimeni nu interesează proiectele pe termen lung, adică mai lungi de patru ani, pentru că nimeni nu e sigur că va mai fi în funcţie la următorul mandat.

De ce aceste structuri există cu precădere în ţările monarhice şi mai puţin în republici?

Pentru că monarhia nu are suport. Monarhia e acceptată de populaţie nu prin mecanismul democratic al votului, ci doar prin tradiţie. Şi, ca să reziste, instituţia monarhică are nevoie să se înconjoare de cei mai capabili specialişti în toate domeniile, care pot rezolva problemele populaţiei. Monarhia este selectivă la nivelul liderilor, în timp ce populaţia, în sistemele nemonarhice, are doar instinct, nu are principii de selectivitate care să-i permită să aleagă cei mai buni specialişti şi cei mai sănătoşi moral. Populaţia alege după criterii manipulatorii, adică după cum îi duc alţii de nas. Inconvenientele acestui sistem se văd cel mai bine în situaţiile de criză.

“Avem un sistem antieconomic”

Există totuşi republici “bătrâne”, cu îndelungi tradiţii democratice. Acolo cum sunt reglate aceste “inconveniente” ale democraţiei?

Implementând sistemul policy making în sistemul politic propriu-zis. Politicienii francezi, de exemplu, nu sunt integraţi în politică după principiul “cine plăteşte ăla intră”. Trebuie să fie absolvenţi ai uneia dintre marile şcoli: Ecole normale superieure, Ecole normale politique, Ecole des minnes, Ecole Politechnique. Adică acele şcoli care le-au dat capacitatea de a arăta oamenilor că, din punct de vedere profesional, sunt “beton”. Pe de altă parte, într-o ţară cu tradiţii democratice, nimeni nu-şi permite să aducă pe post un politician acolo unde nu se pricepe foarte bine. La noi e o practică curentă. La noi se consideră că cineva care a gestionat prost un sector poate gestiona bine alt sector. De 20 de ani avem un sistem absolut aberant, în care intră un ministru totalmente pe lângă problemă, în patru ani învaţă câte ceva, după care e înlocuit cu unul care nu ştie nimic şi totul se repetă. Iar el, care între timp, a devenit ceva mai capabil, nu transmite nimănui ce a învăţat, pentru că nu avem o formă de continuitate a experienţei. La noi democraţia nu e democraţie…

Dar ce este?

O formă de guvernare mafiotă, apărută datorită unor anomalii constituţionale.
De pildă…?

De pildă, conform constituţiei noastre, puterea se dă partidelor politice. Partidele politice nu au însă filtre de selecţie profesională. Din această cauză, politicienii, când intră pe funcţie, nu sunt selectaţi pe principii profesionale, ci clientelare. Mai mult, unii dintre ei ajung în comisii profesionale, făra ca ei să fie profesionişti pe domeniu. În concluzie, noi avem un sistem antieconomic.
Pe de altă parte, finanţarea partidelor politice e lăsată pe mâna… partidelor politice. Care, când trebuie să ajungă într-un mecanism electoral, iau bani de unde apucă. Toate acestea constituie baza compromisului şi a corupţiei.

Semănăm cu cineva, din acest punct de vedere?

Noi am preluat modelul american, dar nu l-am preluat complet, ci numai cât le-a convenit politicienilor. La americani, cineva care a intrat în campania prezidenţială poate fi sprijinit cu sume mari, de diverşi finanţatori. Dar, tot în America, un candidat poate fi sprijinit şi printr-un SMS. Şi dacă, într-adevăr, populaţia te vrea, te sprijină mai bine decât finanţatorii. La noi nu există această posibilitate. Şi, dacă pui cap la cap selecţia păguboasă a parlamentarilor, cu finanţarea la fel de păguboasă şi cu reprezentarea în parlament, care se face pe criterii teritoriale şi etnice, dar nu şi profesionale, ajungem să avem nişte oameni incapabili să rezolve problemele reale ale populaţiei.

Sistemul Policy Making şi stakeholderii

Şi ce-i de făcut? Mai este ceva de făcut?

Da. Reforma instituţiilor statului. Aici îi dau dreptate preşedintelui Băsescu, pentru că şi el declară acelaşi lucru. Dar să vedem cum o face, pentru că plaja soluţiilor s-a îngustat.
Dumneavoastră aveţi soluţii?

Da. Proiectul “Modelul de ţară”. Care există şi este, de câteva zile, făcut public pe www.sustainability-modeling.eu. Ca şi proiectul Noii Constituţii, care este şi el publicat pe internet pe www.nouaconstitutie.ro. Aici îmi permit să fac o mică paranteză: nimeni, niciun om politic nu scoate o vorbă despre existenţa acestui proiect, dar toţi iau bucăţi din el şi-şi fac propriul proiect. Diferenţa dintre proiectul meu de Constituţie şi al lor este acela că al meu este pentru ţară, al lor e o Constituţie de partid. Dar se vorbeşte foarte mult acum despre schimbarea Constituţiei, ceea ce înseamnă că demersul meu de anul trecut – a fost şi o dezbatere în aula Academiei Române pe tema asta - începe să aibă efect. Chiar dacă fiecare se gândeşte la interesele personale sau de grup, faptul că a devenit o temă publică e în folosul ţării. Căci socotelile fiecăruia nu se vor potrivi cu rezultatul final.
Concret şi cât de cât punctual, ce ar trebui făcut?

Păi, de pildă, un sistem de Policy Making…

Hai să lămurim şi problema asta. Ce înseamă, de fapt, policy making şi cu ce se “mănâncă”?

O echipă de specialişti – cei mai buni dintr-un domeniu sau altul. Aceştia trebuie puşi în structuri care să dea continuitate programelor, indiferent ce guvern sau ce partid se succede la putere. E foarte simplu, e foarte avantajos, dar n-a făcut-o nimeni. Acum a devenit imperios necesar. Iar Parlamentul propriu-zis trebuie dublat cu o cameră de specialişti care să facă studiile de impact, studiile de analiză a nevoilor şi aşa mai departe şi care să împiedice apariţia unor legi abuzive sau aberante. În esenţă, trebuie procedat ca atunci când urci în avion. Preşedintele, de exemplu, când alege un pilot, îl alege pe cel mai bun. Din clipa când a pornit avionul, nimeni nu-i spune pilotului cum să piloteze, pentru că e absurd. Acesta are o singură sarcină: să ducă avionul la destinaţie. Rezolvarea problemei naţionale – pentru că deja se pune problema existenţei noastre în viitor – nu poate fi făcută decât printr-un mecanism cooperativ clar, bine executat la nivelul specialiştilor, şi prin stabilirea unei relaţii foarte clare între putere şi stakeholderi, aşa cum se întâmplă în ţările în care problemele chiar se rezolvă…

Ce sunt stakeholderii?

Sunt cei care suportă consecinţele reglementărilor făcute de putere. Adică populaţia. Dacă nu ai un dialog real cu cei pe care tu îi gestionezi, atunci e jale. La noi s-au făcut atâtea greşeli politice majore, care ne-au costat atât de mult, încât nu ne mai putem permite să facem altele.

“Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare, pentru că e falit“

Îmi daţi nişte exemple?

S-a pus, de exemplu, problema descentralizării administrative. Felul în care s-a făcut la noi a fost, de fapt, o feudalizare. Preşedintele consiliului judeţean este pur şi simplu un fel de rege. Nu dă socoteală nimănui, nici măcar preşedintelui ţării. Nu există niciun fel de relaţie de feed-back. Cât timp n-ai feed-back, nu poţi gestiona nimic, lucrurile scapă de sub control. După ce au făcut prostia asta, au început bătălia pentru politizare. Adică fiecare partid să-şi bage cât mai mulţi oameni de-ai lor, ceea ce a dus la o accentuare a feudalizării, a autonomiei arbitrare. De aceea este cu atât mai necesară implementarea sistemului Policy Maker.

Cum facem posibil acest sistem? Cum îl facem real, fizic?

Modul şi strategia realizării acestui sistem sunt incluse în “Modelul de ţară” despre care vorbim, de fapt. Până acum am făcut doar o scurtă analiză a contextului şi am subliniat necesitatea unui demers serios. E un proiect absolut tehnic, ştiinţific, are o teorie economică în spate, care justifică tot ce cuprinde. El a fost gândit pentru acest moment de criză majoră şi are, în principiu, calitatea de a putea fi aplicat în orice altă ţară, fie pentru ieşirea dintr-o criză, fie pentru optimizarea unui curs normal al lucrurilor.
În Modelul de Ţară instituţiile conlucrează. Au programe. Instituţiile nu dublează eforturile ca să facă ceva, ci pot privi acelaşi obiectiv din două capete, astfel încât să-l facă să funcţioneze mai rapid. Instituţiile au feed-back. Aşadar, în Modelul de Ţară statul nu mai este doar o sugativă de bani pe care să-i gestioneze cum doresc cei care sunt la putere, ci un sprijinitor de programe. Cel puţin pe două direcţii mari: retehnologizare şi reprofesionalizare.

În ce ar consta sprijinul statului?

Din punct de vedere financiar, statul nu mai poate fi luat în cosiderare. E falit. Poate sprijini însă prin reglementări. Dar nişte reglementări bine gândite, după nişte programe. Să luăm un exemplu: în momentul de faţă, noi avem invenţii. Multe şi extrem de rentabile, dacă intră în producţia de serie. Prin ele – şi vorbesc în cunoştinţă de cauză - România poate deveni lider pe piaţa mondială de tehnologii inovative. Asta ne-ar putea scoate din marasmul economic în mare viteză.
Pe de altă parte, avem mulţi antrepenori care au rămas fără pieţe, sau care nu mai au ce fabrica. Unii dintre aceştia sunt dispuşi să-şi rişte timpul, efortul şi banii proprii pentru a se reorienta spre alte tipuri de produse pe care aceste invenţii le pot scoate în faţă.

Bugetarii puterii şi bugetarii naţiunii

De ce nu s-a făcut nimic, până acum în acest sens? OSIM-ul există de mult…

Păi să vă spun ce n-avem, referitor la OSIM. Noi n-avem o unitate care să vândă aceste brevete pe piaţă. N-avem oameni care ştiu să aprecieze nevoile pieţei, să ştie să găsească finanţările necesare şi n-avem o lege care să explice în ce măsură fiecare coparticipant la o nouă tehnologie poate să câştige procente din profit prin sistemul de redevenţe (royalties). Deci statul poate câştiga prin promulgarea unei legi şi prin menţinerea unui grup de 10-12 persoane care să organizeze experţii din domeniu, care să poată spune că acea invenţie nu e o prostie, că poate avea succes economic, că n-are concurenţă care s-o elimine. Pentru asta, statul ar trebui, conform proiectului meu, să plătească 12 salarii. Restul banilor şi-i câştigă fiecare singur, din acele procentaje din beneficii. În esenţă e vorba de ceva foarte mic care poate aduce beneficii foarte mari, uriaşe chiar.

Are interes statul? Ce interes are să sprijine aşa ceva, având în vedere că e alcătuit din persoane care ori nu înţeleg, ori au interese de altă natură, în sensul de “mie ce-mi iese”?

Sigur că are interes! Pentru că, dacă nu se mai produce nimic, nu mai are din ce să ia impozite. Că, uite, noi importăm de şase-şapte ori mai mult decât exportăm. Iar 60% din exporturi sunt ale firmelor străine din România. Iar dacă aceste firme vor zice “pa” şi vor pleca din România, rămânem, practic, fără nicio posibilitate de a mai avea buget. Deci, logic ar fi ca statul, chiar şi în condiţiile expuse de dumneavoastră, să fie interesat de existenţa unui program care nu-l costă nimic, nu cere bani de la buget – dimpotrivă, aduce bani la buget – şi care îi asigură indirect existenţa.

Au început reducerile de personal în sistemul bugetar. E bine sau rău?

Aş saluta această iniţiativă a preşedintelui Băsescu, aşa cum aş saluta şi reforma în politică, justiţie etc. Este minunat să înlături ce este excedentar şi redundant în orice instituţie. Le-aş saluta şi le-aş aplauda dacă aş şti că în spatele acestor declaraţii publice s-ar afla nişte programe funcţionale şi responsabile. Dar, până acum, preşedintele nu ne-a spus decât CE nu şi CUM. Tare mi-e teamă că aceste programe nu există şi, în această situaţie, reducerile nu vor face decât să grăbească şi să accentueze colapsul.
Pe de altă parte, bugetarii care protejează instituţiile puterii sunt mult mai puţin atinşi de această reformă decât bugetarii care protejează intersele naţiunii. Aceasta se vede inclusiv în discuţiile despre reformarea sistemului de pensii.

VA URMA

Citeşte şi pe www.certitudinea.ro/

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ

MODELUL DE ŢARĂ (III). Legea tăcerii şi incubatoarele de afaceri

Modelul de Ţară al lui Florian Colceag seamănă izbitor, în privinţa expertizei istorice, a diagnozei sociale, a motivaţiei şi a reperelor de bune practici (preluate din experienţa sistemelor britanice) cu teoria Statului Organic a lui Mihai Eminescu. Modelul de Ţară nu este însă doar o teorie, ci şi (mai ales) un manual de lucru, Florian Colceag având avantajul instrumentelor de cercetare ale secolului XXI. “Modelul de ţară” este un fel de maşină pe care autorul ei te învaţă şi cum s-o construieşti, şi cum s-o utilizezi.

Paradigma caprei

...O ţară îşi poate reface economia pornind de la prestigiul unui brand, a unor valori de cunoaştere sau comunitare. Acestea din urmă, de pildă, denotă o bună organizare internă, ceea ce înseamnă că oamenii sprijină nu numai o persoană sau alta, ci ideile, principiile, soluţiile, invenţiile. În managementul crizelor - şi noi suntem în criză - singura soluţie o constituie programele de autoorganizare. Ca în chibuţurile evreieşti.

Ce sunt chibuţurile?

Chibuţurile sunt mici organizaţii în deşertul din Israel. Adică în jurul unei oaze s-au strâns câteva mii de oameni care au trebuit să supravieţuiască. Şi au făcut-o oferindu-şi unii altora serviciile, ajutându-se unii pe alţii. Venitul unui chibuţ e echivalent cu venitul naţional al unui stat mediu.

În România s-ar putea realiza aşa ceva? Noi avem o problemă cu... “paradigma caprei”... Capra vecinului....

Să ştiţi că nu e naturală, e de import. Ni s-a inoculat această mentalitate. Ăsta a fost rolul statului comunist, să cultive nişte principii greşite la populaţie, să-i facă egocentrici, să n-aibă idei generoase, să nu-şi asume riscuri. Fiind egocentrici, erau uşor de manipulat… Acum ne aflăm în faţa unei situaţii care are aparent două soluţii. Una e falsă, perdantă şi, din păcate, este pe cale să fie preluată de sectorul politic. Şi anume ţinerea în mână a sistemului, ca pe vremea proletcultismului, când totul era controlat prin politruci. Dacă se va merge în aceeaşi direcţie, se va ajunge la explozii sociale grozave, la emigrarea în masă a populaţiei şi la schimbarea structurii etnice.

Cum s-a ajuns la situaţia asta?

În ’90, când s-au format partidele politice, au intrat în ele şi oameni valoroşi - intelectuali de bună factură, specialişti în diverse domenii… N-au rezistat din cauza oportuniştilor. Mai devreme sau mai târziu, coaliţiile care s-au creat în interiorul partidelor pe bază de interese materiale şi pe dat tunuri i-au trecut pe cei buni în linia a doua, apoi în linia a treia, până când i-au făcut să dispară de tot.
În momentul de faţă există şi alţi oameni în România – oameni care au expertiză în politici publice, pentru că s-au luptat, în interiorul partidelor, să promoveze lucruri de calitate, principii de calitate, programe adevărate. Sunt cei rejectaţi de grupurile de interese dubioase.
Până acum, bătălia asta ne-a adus pe noi în situaţia pe care o cunoaştem: suma imensă de 1.500 de miliarde de euro care a fost, practic, furată din ţară, căderea şi colapsul economic din momentul actual, plus starea generală a naţiunii din acest moment (populaţie demotivată, neinformată, gata să fugă în altă parte ş.a.m.d.).
În toată acestă perioadă se punea greşit problema că iniţiativele de dezvoltare naţională nu merg. În realitate, nu exista voinţă politică. De fapt, interesul politic se vede în acest moment de bilanţ, prin banii care au fost furaţi pe căi aproape legale, dar nu şi morale, din România.
Deci, ne aflăm într-o situaţie mai mult decât critică, pentru că oportuniştii şi-au văzut doar propriul interes iar ceilalţi nu s-au putut organiza. Asta nu înseamnă că nu se pot reorganiza. Uite, de pildă, partidele mici, de buzunar, care nu sunt puternice, dar sunt legal constituite şi la care pot adera foştii membri refuzaţi de partide pentru că erau de calitate. Ei, având deja o experienţă, pot fi reactivaţi în sensul de a forma tineri pe criterii de competenţă.
De fapt şi la urma urmei, de ce au fost refuzaţi?

În primul rând pentru că nu erau şantajabili. S-a petrecut o selecţie ciudată, pe persoane. O selecţie foarte dură, numai cu persoane şantajabile, pentru păstrarea “legii tăcerii”... Pentru că partidele erau, de fapt, incubatoare de afaceri, nu incubatoare de politici publice cum ar fi trebuit să fie. Toate acestea au fost făcute sub protecţia partidelor, la limita legii. De fapt, legile au fost făcute în aşa fel încât să le meargă. Au fost legi făcute chiar şi pentru o singură persoană – o anumită persoană. De aceea era nevoie ca toţi cei implicaţi să fie şantajabili – ca să păstreze legea tăcerii.

Mai funcţionează această lege?

Asta-i problema. Legea tăcerii a fost ruptă şi nu mai poate fi dreasă. Pentru că s-au împuţinat resursele şi nu mai au cu ce să cumpere tăcerea. Au fost prea mulţi lupi la stână şi, în momentul actual, nu mai au ce fura. Din această cauză a apărut, în lupta politică, o disperare fără precedent. Sunt în stare să-şi scoată ochii să-şi dea în cap, să se ucidă, orice…


“Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional”
Pe ce se mai bat? “Ciolanul” nu mai are carne pe el….
Pe ultimii bani europeni. Pentru că Uniunea Europeană preferă să bage bani în România prin instituţiile statului, nu direct, la furnizorul de servicii.

De ce?

Ei, aici e o problemă cu un mare semn de întrebare. În principiu, e limpede. Statul e garantul care poate fi executat de Uniunea Europeană. Pentru că e o instituţie, nu o reuniune de persoane. Un contract semnat cu o asemenea instituţie se face pe o garantare cu bogăţiile naţionale. O bogăţie este şi teritoriul. Şi atunci au interes să facă un shortcut pe linia politicului, astfel încât noi să vindem încet-încet şi ce ne-a mai rămas, ca să nu mai avem autonomie. Să luăm exemplul cu banii de le FMI. FMI-ul nu dă bani, ci împrumută. Împrumutul e cu garanţii. Garanţia înseamnă, până la urmă, ţara. Dacă o ţară nu-şi poate plăti datoriile, ea aparţine de drept Fondului Monetar Internaţional. Şi atunci se poate vinde, ca orice proprietate. E un amănunt pe care oamenii nu-l ştiu. Sunt destul de multe popoare care nu au ţară.

Adică Uniunea Europeană face un joc?

Da. E un joc. Şi trebuie să ţinem seama că resursele sunt limitate pe planeta asta. Una dintre resurse – repet - e teritoriul. La o populaţie care a explodat demografic şi cu o economie în declin, teritoriul contează. E clar că există tot soiul de bătălii şi de influenţe pentru obţinerea resurselor, inclusiv a unor alte teritorii…

“În curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie”
Vreau să ştiu dacă am înţeles bine: se poate pune problema teritoriului României, în jocul ăsta al Uniunii Europene?

Evident. Si nu e vorba doar de Uniunea Europeană, ci şi de o instituţie mondială sau de un alt stat. Uitaţi-vă la China, care deţine acum aproximativ jumătate din Africa şi cam un sfert din Statele Unite. Au cumpărat, pur şi simplu aceste teritorii… Pentru populaţia locală schimbarea unei forme de guvernământ nu e atât de dureroasă. Faptul că pe noi ne conduc români, sau nemţi, sau irlandezi, sau altceva, atâta timp cât avem ce mânca şi o oarecare bunăstare, nu deranjează foarte mult. Însă pentru ei, pentru cei care văd România ca pe o ofertă - ieftină şi uşor de cumpărat în momente de criză - acest aspect e important în ecuaţie. În acest moment apare promiscuitatea politicului care – oamenii politici, mai exact – se oferă să mai vândă ce se mai poate, pentru nişte beneficii personale sau de grup. De aici şi bătălia politică: cel care prinde puterea se alege cu câştigul. Problema noastră este că în curând vom deveni emigranţi în propria noastră patrie.
În ce sens?

Dacă nu plecăm noi, vin alţii. E foarte natural ca migraţia forţei de muncă - masivă în perioade de criză - să ducă la modificarea structurii etnice. Întreprinzătorii noştri nu vor mai putea lucra cu români, pentru că aceştia sunt plecaţi în altă parte, şi vor angaja chinezi, de exemplu, pe care-i cumpără ieftin. Şi care sunt mulţi. China a făcut o treabă extraordinară, ca politică proprie de stopare a crizei, prin plecarea celor care n-au de lucru.

E un fel de invazie mascată…

Exact. Dar se petrece peste tot în lume, nu e numai la noi… Şi acum, ca să revenim, nici corupţia politică nu e o invenţie românească. Ea a fost gândită şi provocată, ca să poată fi folosită pe termen lung. Momentul cel mai propice al exploatării ei este criza… O a doua problemă, la fel de importantă, este faptul că a scăzut încrederea în administraţie şi în guvern deoarece, în acest moment, guvernul este finanţat de bănci, nu este un dirijor de programe de dezvoltare care să permită sustenabilitatea ansamblului. În aceste condiţii, cine finanţează decide.
În democraţiile adevărate deciziile se iau în urma consultării specialiştilor în politici publice (policy making), iar aceştia au tot interesul să întărească structura economică şi decizională a ţării.

VA URMA

Click pentru a citi proiectul MODELUL DE ŢARĂ

Citeste si pe www.certitudinea.ro/