Alexandru Ghilduş de la Goldart este de părere că lipsa de gust destabilizează piaţa de artă şi anihilează criteriile de evaluare ale cunoscătorilor. Nu-i împărtăşesc punctul de vedere, din simplul motiv că nu lipsa de gust a dat buzna peste “marfa” de calitate, ci calitatea a tulburat apele limpezi şi liniştite ale lipsei de gust, agresându-le. O agresiune lăudabilă şi salutară, e adevărat, ca orice formă de educaţie, dar asta face parte din mecanism: nu poţi avea o piaţă de calitate, dacă n-o formezi. Iar asta poate dura, uneori, timp de o generaţie.
În România, cultura precarităţii este mult mai puternică decât cultura calităţii şi rafinamentului. De aceea, cum bine observa Pavel Şuşară, expunerea publică de obiecte se face doar la maşini, case şi piscine. La tablouri sau alte obiecte de artă – nu. Sau foarte puţin. Nimeni în România nu ar da un milion de euro, să zicem, pentru un Rembrandt, dar două-trei milioane pentru o vilă în zona de nord a Bucureştiului se mai găsesc. Calitatea şi rafinamentul intimidează, iar acest lucru este vizibil şi la licitaţii, chiar şi în cazul iniţiaţilor. Căci şi “iniţierea” este românească, deci are şi ea limitele ei.
Asemenea femeilor distinse şi foarte frumoase, care inhibă tentativele golăneşti de abordare, un tablou de Brauner încă inhiba abordarea directa a licitatorului. Care preferă să-şi cumpere două tablouri mai ieftine, un Dărăscu şi un Camil Ressu, de pildă, chiar dacă preţurile cumulate îl depăşesc pe cel al lui Brauner.
Pe de altă parte, piaţa românească de artă se află încă în faza în care se vinde la preţ numai ceea ce pare a fi artă de patrimoniu. Deci încă se cumpără semnături. Mult mai multe nume decât acum câţiva ani, e adevărat, când se căutau doar Grigorescu, Petraşcu şi Tonitza, însă diferenţa este doar de cantitate, nu şi de fond. În acest timp, în lume, bătălia se dă pentru arta contemporană, care se vinde la preţuri de sute de mii de euro sau milioane.
Artă contemporană: Mel Kendrick, Adrian Costea, Andy Warhol, Donald Judd
Un prieten din străinătate se întreba, şi mă întreba, cum e posibil acest lucru şi cum de nu există oameni de afaceri care să trateze arta ca pe o mare investiţie, în termeni europeni. I-am spus că etapa în care se află piaţa de artă românească în acest moment se consuma în Europa pe vremea când la noi arta de patrimoniu era închisă în muzee iar legea interzicea vânzarea peste graniţe a lucrărilor aflate la particulari.
Deci, neputând fi vândută, arta românească era împiedicată să circule iar procesul de valorizare era blocat. Etapele acestui proces se consumă abia acum. Artmark încearcă în mod programmatic să accelereze procesul de epuizare a artei mai mult sau mai puţin de patrimoniu, pentru a trece la comerţul cu artă contemporană. Pentru că, deocamdată, în România, această categorie nu este nici înţeleasă, nici cunoscută. Se ştie, vag, că e realizată de nişte artişti care sunt în viaţă. Informaţii despre pop-art, minimalism, conceptualism, bioartă sau artă brută apar fulgurant, sub formă de curiozităţi mondene. Iar critica de artă, care e ruptă de piaţa de artă, nu explică nimic, pentru că, de fapt, nici ea nu înţelege nimic. Aşadar, va mai dura câţiva ani până când arta de patrimoniu îşi va epuiza în mod natural resursele şi când, în sfârşit, se va vinde artă contemporană şi în România.
Lipsa de gust de care se plângea Alexandru Ghilduş, nu va dispărea însă. Se va adapta şi se va recicla. Este un fenomen parazitar şi colateral curentelor, tendinţelor, modei, care pune în evidenţă, în felul lui, dinamica însăşi a pieţei de artă. Vom avea aşadar, o nouă formă de snobism şi un alt tip de kitsch, care va genera o nouă industrie. Nu trebuie să ne speriem, e un fenomen natural, ca legea junglei. Piaţa de artă nu poate exista în afara societăţii.
Sursă: certitudinea.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu